În anul în care încă România mai sărbătorește 100 de ani de la formarea sa, în 1 Decembrie 1918, respectiv 100 de ani de la adoptarea unor decizii administrative care au condus la definitivarea, în anul 1919 a statului român, Papa Francisc ne face onoarea de a ne vizita. Nu vrem să vorbim despre semnificația geopolitică a vizitei Papei în România și nici despre faptul că internetul geme de articole în care se clamează că Suveranul Pontif vine să se întâlnească cu ungurii în România la Şumuleu Ciuc. Ci vrem să aducem în atenția dumneavoastră un articol (care va apărea în numărul următor al revistei ”Eroii Neamului”), scris de binecunoscutul preot ortodox sătmărean Cristian Boloș, amintind totodată, că Papa Francisc vine în țara noastră, o țară majoritar ortodoxă, pentru credincioșii de toate confesiunile.

MODELE CREŞTINE DE EROISM

Ce este Mântuirea ?

O scurtǎ abordare interconfesionalǎ

Preot dr. Cristian Boloş

Folosirea frecventă a termenului „mântuire” ne îndreptăţeşte să credem că acesta beneficiază de o accepţiune comună, uşor de exprimat şi de înţeles. Adesea, se vorbeşte despre mântuire ca despre un obiectiv ce trebuie şi poate fi atins printr-o strădanie susţinută, dar se pierde din vedere conţinutul acestui efort şi, în special, înţelesul autentic al mântuirii. Ca atare, se impune să clarificăm noțiunea de „mântuire”. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, deopotrivă, acordă o importanţă majoră acestui cuvânt, evidenţiind, pe de o parte, activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, activitatea creatoare a omului de acceptare liberă şi transpunere reală în viaţă a efectelor lucrării mesianice[1]. Prin urmare, putem afirma cu certitudine că motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi scopul operei Sale îl constituie mântuirea omului căzut. Treptat-treptat se face lumină în încercarea noastră de a pătrunde sensul sau sensurile ideii de „mântuire”, care desemnează atât lucrarea de răscumpărare săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa pe cruce, cât şi starea celor care şi-au însuşit sau impropriat roadele acestei jertfe. În primul caz este vorba despre mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa lui Hristos, iar în al doilea caz de mântuirea subiectivă sau personală, îndreptarea sau sfinţirea omului, lucrare ce se realizează de către fiecare creştin în parte prin har, credinţă şi fapte bune.

Urmând Noului Testament, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, cuvântul „mântuire” este cel mai des întrebuinţat de cǎtre Biserică în tradiţia ei de cult, e folosit în Crezul niceo-constantinopolitan (Simbolul de Credinţǎ) şi în rugăciunile poporului credincios. El redă sensul cel mai adânc şi mai cuprinzător al operei înfăptuite de Hristos. Mântuirea înseamnă o scăpare de moarte a celor credincioşi, o asigurare a vieţii depline şi veşnice. Acest termen produce, totodată, în sufletele credincioşilor ortodocşi un sentiment de recunoştinţă absolută faţă de Hristos, Căruia îşi datorează scăparea existenţei şi perspectiva vieţii veşnice şi fericite[2]. Însă, bunul mântuirii adus nouă de Hristos este atât de bogat, încât nu poate fi exprimat pe deplin de niciun termen. El este un mister cu neputinţă de înţeles şi de definit în totalitate. Referitor la acest fapt, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că nimic nu poate egala minunea mântuirii.

Dacă Biserica Ortodoxă preferă să vorbească despre „mântuire”, teologia protestantă obişnuieşte să utilizeze termenul de „împăcare” pentru a desemna opera de mântuire a Domnului Iisus Hristos, dar şi pentru acţiunea de însuşire a acesteia de către persoana care crede. De asemenea, Biserica Romano-Catolică este de părere că răscumpărarea sau împăcarea se realizează printr-o satisfacţie adusă lui Dumnezeu de către Iisus Hristos. Teoria satisfacţiei, despre care face menţiune doctrina catolică, are în vedere faptul că prin păcatul strămoşesc (pǎcat sǎvȃrşit de Adam şi Eva ȋn Grǎdina Edenului) omul L-a lezat sau L-a jignit pe Dumnezeu, Creatorul său, motiv pentru care el este dator să se revanşeze, acordându-I satisfacţia cuvenită. Întrucât un simplu om n-ar fi putut îndeplini această sarcină, a fost nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Cărui operă de mântuire se constituie într-o asumare, în locul neamului omenesc, a pedepsei cuvenită păcatului şi implicit într-o satisfacere a onoarei jignite a Ziditorului. Hristos, prin Jertfa, Sa a învins păcatul şi moartea.

Domnul Iisus Hristos a luat locul nostru pentru ca noi să putem beneficia de roadele mântuirii. El a luat păcatul nostru şi l-a pironit pe cruce pentru ca noi să ne bucurăm de pace: de pace între oameni şi Dumnezeu, de pace în relaţiile interumane. Realitatea e că mântuirea implică şi răscumpărarea şi împăcarea; adică, Hristos ne-a răscumpărat din robia păcatului, a diavolului şi a morţii, redeschizându-ne posibilitatea de a accede în Rai şi în acelaşi timp, a realizat împăcarea omului cu Dumnezeu sau a pământului cu cerul, raporturi distorsionate în urma ieşirii protopărinţilor noştri Adam şi Eva de sub incidenţa ascultării lui Dumnezeu, în urma întreruperii dialogului direct şi personal existent în starea edenică, prin căderea în păcat. Este adevărat că omul nu putea ajunge la o stare de desăvârşire fără a fi încercat/testat, fără a parcurge un traseu iniţiatic. El se găsea într-o situaţie privilegiată, dar aceasta nu implica perfecţiunea. Omul, chip al lui Dumnezeu, trebuia să realizeze asemănarea, printr-o stăruinţă în comuniunea cu Dumnezeu, în legătura de iubire dintre persoana absolută şi cea umană. Tocmai faptul că a căzut demonstrează că încă nu era pregătit să se unească cu Dumnezeu în mod deplin. Având libertate de voinţă, putea accepta sau respinge iniţiativa diavolului. Dumnezeu nu l-a constrâns, ci i-a permis să acţioneze ca un stăpân, aşa cum credea el de cuviinţă. Cu toate că Dumnezeu, în baza preştiinţei Sale, ştia ce se va întâmpla şi ce va urma, îl lasă pe om să aleagă, fără a interveni. Iată, o dovadă incontestabilă că El respectă libertatea creaturii.

Restabilindu-se normalitatea între om şi Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos – adică relaţia de pace – credinciosul (fie ortodox, fie catolic, fie protestant) poate creşte continuu în viaţa cea nouă în Hristos. Starea de mântuire este obţinută de om prin har, fiind dezvoltată prin fapte bune, în Biserică. Intervine aici conceptul de mântuire subiectivă sau personală, trebuind să facem anumite precizări şi în acest caz. Urmând definiţiilor dogmatice deja cunoscute şi des întrebuinţate, vom spune că mântuirea personală (subiectivǎ), din perspectiva teologiei ortodoxe, este împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, prin care acesta din urmă îşi însuşeşte roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez, Mirungere și Euharistie (Tainele de inițiere) o viaţă nouă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Această nouă viaţă se dezvoltă şi se întăreşte prin conlucrarea creştinului cu harul, ca rod al credinţei, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veşnică[3].

În Catolicism există credinţa fermă că faptele sunt totul pentru mântuire. În Ortodoxie se învață că fără fapte bune credinţa este moartă în ea însăşi (Iacov II; 17). Există, prin urmare, credinţă şi există fapte bune. Dintre aceşti doi termeni ai mântuirii subiective, Catolicismul pune accentul fundamental pe fapte, nu şi pe credinţă, iar Protestantismul, pe de altă parte, face să cadă accentul fundamental pe credinţă: crede şi te vei mântui[4].

În altă ordine de idei, mântuirea obiectivă este lucrarea divină de mântuire a întregii omeniri în general, care se extinde, în principiu, asupra tuturor persoanelor. Însă, „mântuirea nu înseamnă intrarea în Rai fără voinţa omului. Ea este un proces organic, o schimbare reală a omului, care trebuie să consimtă şi să şi-o însuşească personal prin voinţă şi fapte bune. Se poate afirma că mântuirea obiectivă a deschis porţile Raiului pentru toţi, deoarece toţi am fost răscumpăraţi din robia păcatului strămoşesc şi împăcaţi cu Dumnezeu, dar încă nu am intrat în Rai. Ca să intrăm în Rai este nevoie de acţiunea noastră personală. Această mântuire personală este mântuirea subiectivă”[5].

Tradiţia patristică subliniază faptul că, dacă Dumnezeu l-a creat pe om fără voia lui, în schimb, nu-l mântuieşte fără voia şi participarea lui. Această participare şi colaborare reală a omului cu Dumnezeu o arată foarte clar şi Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră. Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni II; 12-13). Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă: „Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare ajungem prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă… În creaţie am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu şi, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră”[6].

În faţa lui Dumnezeu, omenirea este nu numai un tot, unitar prin fire, origine şi scop, ci şi o unitate de persoane, adică de existenţe distincte unice, libere fiecare în parte. Mântuirea înseamnă, deci, nu numai înnoirea umanităţii, în general, ci şi împroprierea liberă a acestei înnoiri, prin voinţă şi faptă, de către fiecare persoană. Această împropriere se numeşte mântuirea subiectivǎ (personalǎ)[7]. Mântuirea este restabilirea stării originare a omului şi refacerea chipului lui Dumnezeu în om, dar, pe lângă acestea, ea se înalţă mult peste darurile anterioare, prin înfierea în Iisus Hristos şi prin viaţa duhovnicească în El, pe care Adam nu le avea, iar în Hristos „harul se revarsă în plinătatea lui, ca har peste har” (Ioan I;16)[8]. Mântuirea înseamnă izbăvire de păcate, deoarece vine de la Dumnezeu, iar aceasta, spune Părintele Ilie Cleopa, „s-a făcut neamului omenesc prin sângele lui Hristos, prin jertfa Sa pe cruce, pentru că <<Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi>> (Matei XX; 28)”[9].

Ȋn concluzie, putem spune cǎ mântuirea este actul prin care Dumnezeu, prin întruparea, răstignirea şi învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabileşte omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia premisele unei vieţi noi, veşnice[10], putȃndu-se distinge trei etape sau trepte în procesul mântuirii personale şi anume: pregătirea renaşterii omului sau a sălăşluirii lui Hristos ori a harului în el (chemarea), renaşterea omului în Hristos sau sălăşluirea lui Hristos în el prin Taina Botezului şi progresul omului în viaţa cea nouă în Hristos (ȋnceputǎ prin Botez).

Scopul vieţii creştine este mântuirea în Iisus Hristos prin mijloacele pe care ni le pune la dispoziţie, cu toată dragostea, Sfânta Biserică. „Cel ce vrea să afle, zice Patriarhul Serghie al Moscovei, adevărata esenţă a Catolicismului, a Protestantismului sau a Ortodoxiei, acela nu trebuie să se îndrepte spre învăţătura lor teoretică, ci spre concepţia lor despre viaţă, spre învăţătura lor despre mântuirea personală, în care această concepţie e mai clar exprimată; acela trebuie să întrebe pe fiecare din aceste confesiuni în ce pune ea sensul vieţii omeneşti şi binele suprem”[11]. Problema mântuirii subiective/personale are un caracter practic, deoarece se pune faţă în faţă cu realitatea, cu existenţa reală, vrând să arate în viaţă, în practică, în ce constă adevărul divin pe care Biserica îl propovăduieşte[12].

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 218.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stǎniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, în revista Ortodoxia, nr. 2, Bucureşti, 1972, p. 196.

[3] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, Editura IBMBOR, București, 1991, p. 277.

[4] Nae Ionescu, Problema mântuirii în Faust al lui Goethe, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 47.

[5] Pr. Lect. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996, p. 236.

[6] Apud Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 180.

[7] Pr. lect. George Remete, op. cit., p. 266.

[8] Vezi Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 18.

[9] Arhim. Ilie Cleopa, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. IV, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 52.

[10] Pr. Ion M. Stoian, Dicţionar religios, Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p. 174.

[11] Magistrand Dumitru Gh. Radu, Învăţătura ortodoxă şi catolică despre mântuirea subiectivă, după Patriarhul Serghie al Moscovei, în revista Studii Teologice, nr. 7-8, Bucureşti, 1954, p. 357.

[12] Ibidem.

https://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2019/05/logo.jpeghttps://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2019/05/logo-150x150.jpegadmintemporaDiverseÎn anul în care încă România mai sărbătorește 100 de ani de la formarea sa, în 1 Decembrie 1918, respectiv 100 de ani de la adoptarea unor decizii administrative care au condus la definitivarea, în anul 1919 a statului român, Papa Francisc ne face onoarea de a ne...Asociatia Civica Tempora Satu Mare