La data de 4 iunie 1920 s-a semnat între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial, Tratatul de Pace. Ungaria a fost reprezentată de Agost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár. Din partea României Tratatul a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat și Nicolae Titulescu, fost ministru.

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria). Marile Puteri recunoșteau Unirea Transilvaniei cu România.

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Stabilirea actualelor granițe dintre România și Ungaria nu s-a făcut deloc întâmplător, ci s-a avut în vedere elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural și de ordin strategic-militar.

În privința elementelor de ordin istoric, care au stat la baza trasării hotarelor româno-ungare vom dezvolta în materialul de mai jos un subiect despre care nu s-a discutat prea mult. Și anume CODEXUL ROHONCZI, despre care a scris un material Ion Enache, expert în istoria geto-dacică și evoluția dacilor după ocupația romană.

Trebuie să amintim că, teritoriile dacilor erau mult mai vaste decât se credea, recent în Ungaria, lângă Nyíregyháza, descoperindu-se o așezare a dacilor liberi. Pe parcursul escavărilor de pe șantier au fost scoase la iveală ruinele unei locuințe, iar la fața locului au fost chemați specialiștii Muzeului Josa Andras, care au apreciat că este vorba despre o așezare dacică, datând probabil din secolul al III-lea. Doar că arheologii maghiari au presupus că a fost vorba despre fuga dacilor în fața unei agresiuni sarmate, ridicolul situației fiind maxim. Întrebarea care se pune este cum poate cineva crede că o populație care fuge din fața unui agresor se oprește și constuiește case. Și case din piatră, nu niscaiva corturi sau iurte, așa cum se poate vedea din imaginea de mai jos.

 

Desoperirea de la Nyíregyháza este extrem de importantă și dovedește faptul că aceasta reprezintă o așezare a dacilor liberi din exteriorul primei provincii Dacia romană, dată fiind perioada probabilă a provenienței artefactelor descoperite. Este un fapt istoric dovedit și incontestabil că teritoriile triburilor daco-gețior se întindeau până cel puțin la Tisa în perioada ocupației romane asupra zonei centrale a fostului regat al lui Decebal.

CODEXUL ROHONCZI, o carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus. De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. Însă acest manuscris, răstoarnă teoriile istoricilor.

Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scris cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.

Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruit de un grof în 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani a muncit ca să-i descifreze tainele.

Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: „Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi.

 

 

 

 

Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reuşit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”.

După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romană), cu caractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor. Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.

În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi.

Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 şi 1101. „Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc.

Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,

Înşelator, să nu primeşti a te uni

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit

Vei fi

Cântecul cetăţii aud îndelung

Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Notă: Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.

Membră UNESCO, Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.

Câteva întrebări și răspunsuri sunt necesare:

– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Răspunsul: aproximativ 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

– Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Răspuns: 164 ani.

– Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină? Răspuns: acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu! Pentru că nu toți erau din peninsula italică sau „cismă”.

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942, p.130).

– Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?

Mai în glumă, mai în serios, femeile daco-gete erau cam ușuratice, dacă au căzut direct în brațele „frumoșilor” soldați romani (să le spunem în continuare tot așa, să nu producem confuzii). Ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiiilor lor!

Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să se pună cu „burta pe carte” și să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani, năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român din New York, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso a susținut că dacii au învăţat latina, de la romani, la băile termale de la Sarmisegetuza lui Traian, unde ar fi stat la taclale, alături de nişte soldaţi cam fără haine pe ei. Normal. De parcă aceste locații erau un fel de aulă universitară.

Nu putem să nu fim puțini ironici și să ne și imaginăm cum ar fi de exemplu dacă, în zilele noastre, vreo câțiva chinezi s-ar scălda la băile termale din urbea noastră, iar băieții de la terasa plină cu bere și mici s-ar antrena în vorbirea chinză. Doar băieții, că fetele, după modelul femeilor dace, erau deja leșinate în brațele „cotropitorilor”. Am încheiat ironia.

De fapt, există o singură explicație recunoscută: noi românii ne tragem din „doi bărbaţi cu… braţe tari”! Aceste declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Nu se ține cont de realitatea că, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

„Când sub Traian, romanii au cucerit pe daci, la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!”

Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua.

Când s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Inclusiv profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe.

De asemenea, profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicag , Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.H., care-şi avea locul în centrul României de azi.

Nu mai amintim despre studiile de arheologie moleculară, care ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin, decât locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam.

În cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, d-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York, „The History of Civilization”, „The Aryans”, acesta explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii. Și, minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat!

La Primul Congres Internaţional de Dacologie, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc.

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutăm contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare.