Prefață

De la începutul acestei nebunii cu pandemia de coronavirus, suntem bombardaţi zilnic cu pierderile din diferitele sectoare ale economiei, ni se arată într-una pisica moartă în curtea fiecărui român, că vine criza, foametea şi nu mai ştiu eu ce grozăvii. Însă pierderile în cultură, educaţie, spiritualitate, ştiinţă, cercetare, chiar şi sport, le cuantifică cineva?! De ce întreb? Pentru că multe instituţii, organizaţii, asociaţii etc., dar şi persoane fizice, şi-au propus derularea a tot felul de activităţi culturale, ştiinţifice, artistice, sportive ş.a., pentru a marca diverse momente importante din istoria domeniului în care activează sau pentru a participa la evenimente majore, poate unice, din viaţa, activitatea sau cariera fiecăruia. Să amintim doar marile speranţe pe care le aveau iubitorii sportului din ţara noastră faţă de hotărârea Simonei Halep de a participa la Olimpiada de la Tokio, cu gândul de a cuceri, musai, medalii olimpice pentru România. Dacă se poate 3, şi, de ce nu, din cel mai preţios metal!! Totul însă a luat o altă turnură, marile speranţe se amână pe la anul…

Desigur nu despre sport vreau să vorbesc, ci despre istorie, cultură şi civilizaţie românească, domenii care au rămas fără susţinere, toate eforturile bugetare ale ţării fiind îndreptae spre susţinerea „luptei cu noul coronavirus”. (Oare de ce îi mai spunem şi acum, la mai bine de o jumătate de an de când a început să lovească China, tot „nou”?!). Programul de finanţare pe baza Legii 350/2005 al Consiliului Judeţean Satu Mare a fost suspendat şi, cred eu, abandonat, dat uitării pentru acest an, activităţile instituţiilor culturale sunt online sau fără public, nu se pot organiza simpozioane, concerte, festivaluri, colocvii, lansări de carte, totul e… tăcere. O fi bine oare?! Ca să nu mai vorbesc de şcoală…

În această perioadă au fost câteva date importante care, de regulă, erau marcate cu mai mult sau mai puţin fast, poate şi festivism, dar era un prilej de a readuce în atenţia opiniei publice oameni şi fapte ce au contribuit la făurirea României pe cae o ştim noi azi. Este vorba, în principal, de Ziua Veteranului de Război (29 aprilie), Ziua Independenţei, Victoriei şi a Europei (9 mai) şi Ziua Eroilor (în acest an pe 28 mai). Dacă primele două au trecut fără vreo „mişcare” din partea autorităţilor, totuşi, de Ziua Eroilor, conducătorii instituţiilor judeţene şi municipale au depus o coroană de flori la monumentul din Cimitirul Eroilor de pe B-dul Cloşca, iar în judeţ, în aproape toate localităţile s-au săvârşit sjujbe de pomenire a eroilor, în unele acestea desfăşurându-se chiar la monumentele sau cimitirele eroilor din comunitatea respectivă. După cum aţi putut observa, şi noi, rezerviştii militari sătmăreni, din toate armele, am depus câte o coroană de flori la Statuia ostaşului român de pe B-dul  Vasile Lucaciu şi la Monumentul Eroului Necunoscut din Piaţa Libertăţii.

Însă, intenţia noastră, a Asociaţiei Civice Tempora şi a partenerilor şi colaboratorilor, a fost cu totul alta. După succesul organizării Simpozionului ştiinţific „Eroii Neamului – 10 ani” din 4 noiembrie 2019, am hoărât să îl aducem din nou în mijlocul sătmărenilor pe admirabilul părinte Constantin Necula de la Sibiu. După mai multe discuţii, am găsit împreună o „gaură” în programul domniei sale, astfel că urma să vină la Satu Mare duminică, 31 mai, pentru a susţine o conferinţă pe tema jertfei eroilor, dar şi legată oarecum de „eliberarea certificatului de naştere al României Mari”, respectiv împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. Din păcate, restricţiile din această perioadă ne-au dat planurile peste cap…

Şi totuşi, ca o paranteză, vis-a-vis de pandemie… Să privim partea plină a paharului: aceste restricţii au oprit/îngrădit şi activităţile preconizate pentru „comemorarea Trianonului” de către instituţiile şi organizaţiile care şi-au asumat această luptă. Altfel, puteam asista la o escaladare periculoasă a disputelor româno-maghiare pe această temă, mai ales după scandalul iscat de proiectul de lege privind autonomia Ţinutului Secuiesc. Aşa cum bine spune o vorbă din bătrâni: tot răul spre bine. Sau, tot răul are li partea lui de bine, precum şi tot binele are răul său…

Să revenim. Dată fiind, însă, importanţa crucială a acelui moment în devenirea ulterioară a României, dar mai ales a românismului în părţile noastre, ne-am propus ca numărul din iunie al revistei Eroii Neamului să fie dedicat în bună parte acestui eveniment. Drept urmare, am luat legătura cu mai multe personalităţi din domeniul istoriei şi spiritualităţii româneşti, pentru a ne încredinţa spre publicare articole pe această temă. Şi ne-au răspuns nume importante, astfel că cititorii vor avea ce studia în numărul următor!! Desigur, din portofoliu nu putea lipsi părintele Necula! Iar Domnia sa, cu toată încărcătura extraordinară de activităţi publice, şi-a găsit răgazul să ne scrie şi să ne trimită o bijuterie de articol, aşa cum doar dânsul ştie. Un mesaj de suflet, fără ranchiună şi gânduri urâte, un mesaj de chemare la bună convieţuire, iubire şi înţelegere între etnii, confesiuni… Eu cred că aşa simte, sau ar trebui să simtă fiecare român adevărat. Nu ne stă în fire, nouă românilor, să desconsiderăm cultura, spiritualitatea, modul de viaţă al altor etnii şi confesiuni. Ba le înţelegem şi necazul, off-ul dacă vreţi. Înţelegem şi faptul că poporul maghiar se simpte şi acum nedreptăţit prin prevederile Tratatului de pace de la Trianon, cu toate că, obiectiv vorbind, nu ar avea de ce, pentru că doar de atunci încoace este majoritar în propria ţară! – însă nu suntem de acord cu acţiunile revanşarde şi cu incitarea la ură şi intoleranţă pe care o promovează unii lideri din Ungaria şi din ţara noastră.

Drept urmare, pentru a pune în aniteză atitudinea părintelui Necula, care, aşa cum spuneam, defineşte caracterul profund al poporului român, cu acţiunile preconizate în contextul Centenarului Trianon de către unele instituţii şi organizaţii maghiare, am decis să mai publicăm pe site un material primit la redacţie pentru numărul următor. Este vorba despre articolul prietenului nostru din Sfântu Gheorghe, dr. Ioan Lăcătuşu, care cuprinde concluziile rezultate în urma studierii presei maghiare din ultima perioadă de către Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în parteneriat cu Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Ștefadina” din București ș.a. Aşadar, vă invităm la un exerciţiu de imaginaţie, respectiv să vă închipuiţi că sunteţi într-o sală de festivităţi, la filarmonică sau la teatru, în care cei doi vă vorbesc de la pupitru, ambii cu un glas molcom, calm, de ardeleni ce-şi cunosc rostul şi menirea pe acest pământ!

În timp ce autorităţile române au alte preocupări (chiar dacă a fost adoptată recent legea de marcare a datei de 4 iunie ca Zi a Tratatului de la Trianon) şi mulţi aşa-zişi intelectuali condamnă anumite luări de poziţie faţă de provocările venite din partea unor lideri maghiari, invocând toată ziua multiculturalitatea, spiritul european şi altele, citiţi şi convingeţi-vă fiecare de atitudinea diametral opusă a spiritelor înflăcărate şi nostalgice din Ungaria şi de pe la noi, aspecte pe care dr. Ioan Lăcătuşu le-a monitorizat şi le-a analizat în mod ştiinţific, în articolul precedent, și delectaţi-vă cu gândurile izvorâte din sufletul unui mare ROMÂN şi OM – părintele Necula! (Șichet Voicu)

***

Despre Trianon – strict personal

Dintre toate întâmplările din viața mea unele sunt strict legate de cuvinte cheie. Zic Maramureș și e vară în suflet. Cu merele văratece atârnate de tavanul de cer plin cu stele-cuvinte. Din care îmi vorbea Dumnezeu. Când spun Tâmpa e toamnă. Adâncă precum frunzișul ce-mi cotropea sufletul meu de adolescent costeliv în banca a doua de la geam. O toamnă cu miros de laborator chimic. Neapărat.  Atunci când spun Trianon îmi vine în minte tot toamna. Toamna la Versailles. Lângă Paris ar spune unii. Eu aș spune, obraznic, că Parisul este lângă Versailles. Un oraș-istorie. Nu m-a impresionat atât de mult Palatul de la Versailles cât grădina. Uluitoare iconologie a libertății absolute. Bibliotecile ascunse în cotloanele câte unui etaj interminabil. Poate că acolo am redescoperit gândirea liberă dinaintea unei arhitecturi de apă și vegetație remarcabile. O Cruce de apă. Cu trunchiul încâlcit în clorofila istoriei.

În 2001, prin noiembrie, participam la un curs de PRH- psihologie aplicată sistemelor de relaționare umană. Fascinat, descopeream alt mod de a gândi comunicarea. Destins și totuși activ, concentrat. Un ethos de cunoaștere total nou. După-prânzurile erau singurele două ore de liniște peste zi. Reușeam să evadez din localul școlirii noastre și să descopăr, în fiecare zi, câte ceva din uriașa grădină-oraș a Palatului ce-l credeam singur pe lume. O impresionantă expediție în care priveam înapoi cu frica de a nu fi prins de un inexistent urmăritor. Trecuseră 11 ani de la Revoluție și încă mai credeam în frica de a fi urmărit. Mă linișteam când mai trecea câte o patrulă din paza Palatului. Teama îmi venea și din aceea că intram în Grădină prin poarta grădinii locului unde noi lucram la cunoașterea de sine. O poartă invizibilă, șoptită de un grădinar indian. Îi datorez și acum cea mai frumoasă toamnă între lucirile plecării toamnei. Sentimentul că intri într-un cimitir uriaș, zvântat de sfinți, se stingea când câte o rază de soare, zgârcit în căldură și aspru în lucire,  mă ajuta să mai deschid o filă din orizontul unei lumi ce pleca spre primăvara ce urma să vină în patru ori cinci luni.

            M-am pierdut. Ăsta e adevărul. Mi-am anulat simțul orientării emoționat de vreun zbor ori m-am lăsat îmbătat de mireasma de cidru plutind în aerul putred de după ploaia nopții ce trecuse? Nu știu. De-odată am văzut palatul cel mic. Trianonul. Juram că Trianon trebuie să fie o localitate, aproape de Paris, între Paris și Versailles. Nu credem că mi-a fost redată Țara într-un castel lipsit de perspectiva unei gentileți estetice cum era în ziua aceea locașul oftatului generațiilor de maramureșeni ce-și dormeau veșnicia în hematiile mele. Pentru a cuceri o semnătură aici, s-au stins atâtea mii, zeci de mii de ostași? Oare vor fi semnat politicienii pacea și tratatul acela cu mâna lor sau cu mâna bunicului mamei, pierdută pe câmpul de luptă după ce-și pierduse aproape viața prin podmolurile Galiției? Semnaseră cu cerneala diplomației ori cu sângele dureros al trădării ce o poartă orice negociere?

Citisem pe Goga ori Slavici, nu pe Tăslăuanu ori Broșu. Reușisem să mă apropii de istorie de ani de zile. Dar nu descoperisem scriitura simplă a lui Ștefan Fay[1] ori interesanta lucrare a slovacului Jergus Ferko[2]– un soi de demitizatori în cheia bunului simț a manipulării de mit prin care istoriografia maghiară și-a slujit interesele în lumea pe care o cotropea. Petrecusem timp din belșug cu bătrânul Simeon Danciu, feroviarul ce pleca dinspre Ciucea spre Budapesta pe jos, în fiecare an de două ori, ca să se asigure că semnalele de cale ferată și trecerile de macaz sunt funcționale. Avea aproape de 90 de ani, dar știa încă perfect ungurește și rostea cu luciditate toate amănuntele unei hărți geografice și profesionale comprimată în amănunte vrednice de un roman. Trăisem la Moisei emoția descoperirii mirosului de casă-om arsă sub răutatea războiului. Ori desprindeam din poveștile bunicii, șoptite până în 1990, o altă istorie decât învățam la școală. Deportarea ei în Budapesta și apoi ascunderea ei sub nasul rușilor mi-a povestit-o mai apoi. Unde mai pui că într-o vară, în febra unui joc de fotbal, în spatele Tribunalului din Sighet, scăpasem mingea în hăul de celule de sub construcția impunătoare ce furase adevărul și-i arestase pe martorii ce trăiseră Trianonul și Marea Unire. Nu știam asta atunci dar am intrat cu evlavia cuvenită unei biserici. Și nu, nu de frica paznicului. El fuma nătâng și impersonal lângă noi. Puștii ce mereu aveam un meci de fotbal cu ungurii…

            Ce vreau să spun este că, de fapt, purtam toamna Trianonului cu mine fără să știu. Nu știam de ea nici când tata, tot șoptit și nici acum nu înțeleg de ce, îmi povestea cum s-a dărâmat statuia lui Arpad de pe Tâmpa. De pe ruinele soclului aceluia visasem să zbor și numai intuiția tatei că nu o pot face mă salvase de un accident dureros. O zi îmi petrecusem deja în Budapesta. Plecasem la plimbare, schimbându-mi biletul de plecare spre Viena cât mai târziu în ziua aceea. Deloc întâmplător, tot de toamnă. M-am plimbat pe malul Dunării. În minte aveam planurile de război din 1920 și retragerea din 1921 citite proaspăt. Dar și descrierile Budapestei de mai târziu ale bunicii. Cu oameni răi și buni deopotrivă. Cu mărinimosul locotenent de honvezi ce o dăduse jos din trenul ce ar fi urmat să plece spre lagăr. Recunosc că la Trianon, dinaintea palatului celui mic, mi-am adus aminte de prietenii mei din cartier ori de la școala vecină (pe atunci școala 10)  care vorbeau ungurește între ei și stâlceau cuvintele românești cu o stângăcie ce ne smulgea zâmbete-hohot. Nu. Nu m-a învățat nimeni să urăsc ungurii. Și nici să-i incit la ură. De aceea când îi auzeam înjurându-ne îmi părea anormal. Cum astăzi îmi pare anormală tensiunea care izbucnește pe emfaze și diatribe ieftine între noi, oamenii aceluiași Ardeal. Pe care eu îl socotesc parte inalienabilă a Țării noastre. Am scris „noastre” aducându-mi aminte de unchiul Loici – am scris cum se aude în românește – născut la Budapesta, dar trăitor la Sighet, care a purtat cu mașina sa RATA de la Baia Mare ori Baia Sprie spre sau dinspre Sighet o Românie de maramureșeni înflorați ca livada de meri primăvara. El avea vorba asta teribilă: Ardealul e al Țării care l-a născut. Oprea de fiecare dată sus pe Gutin, la piatra ce marca mormântul lui Pintea. Îl socotea aproape neam cu el. El a fost primul om care mi-a vorbit, cumpănit și veridic, despre drama de secole a Ardealului. Numai când, student fiind, am parcurs drumurile de țară dinspre Covasna ori Baraolt, coastele de lumină de la Mărtineni ori Hătuica, hatul dintre Mărcușa și Cernat, i-am descoperit și pe oamenii simpli. Oamenii care respirau aceeași istorie imediată.  Le era și le este greu. Știu să iubească și să urască în concomitența unei vieți prea pline de cotidian. Un cotidian care vine cu răni uriașe dintr-un alt cotidian cu miros de praf de pușcă și ură voluntară.

            De aici emoția din fața Trianonului. Din arcul acesta de cultură personală. Tot ce am asumat apoi despre Ardeal a trecut prin mine. Nu pot vedea Ardealul decât prin viersul de ostași bătrâni al unchilor, frații bunicii, din Vișeu ori Colțirea. Primii mei Feți Frumoși cu aripi de luptători: „Moartea pe câmp de luptă/ Mai frumoasă-i ca o nuntă,/ Nunta trece și se uită,/ Dar moartea pe câmp de luptă/ Niciodată nu se uită[3] (am descoperit textul mult, mult mai târziu). Nu pot vedea Ardealul decât cu mormântul de la Trăznea ori cu lacrima învolburată, asemeni Dunării, ce poartă încă ochii frumoși ai bunicii la tinerețe. Aud politică. Aud răutăți și comentarii. Asum comentarii. Dar în inima mea, Trianonul, fără pacea între oamenii Ardealului, poate fi urmat oricând de un rapt precum cel de la Viena. Singurii garanți ai Trianonului, azi, sunt oamenii care refuză să intre în jocul idiot al uitării istoriei. În fond,  e o chestiune de alegere. Știm cum a fost. Nu par schimbate multe. Doar oamenii se pot schimba. La acestea și multe altele m-am gândit când am văzut palatul cel mic al Trianonului. Un soi de debara de idealuri pentru o lume care, în doar 20 de ani, o va lua de la capăt pe calea măcelului. Și atunci am descoperit că-l iubesc și mai tare pe Dumnezeu. Garantul metaistoriei în care ne-am reclădit libertatea și frontierele aceste libertăți. Nu pot urî. Nu doar ca preot. Ca român, am primit mereu lecția urii celuilalt. A speculării pe seama minorității sale. Iar, mai nou, pe seama minoranței sale. Refuz să nu iubesc! E singurul meu mod de a semna Trianonul, în fiecare zi, cu mâna străbunicului meu.

Conf. univ. dr. Constantin-Valer NECULA


[1]Ștefan J. Fay, Transilvania. Un mileniu în 51 de ani/ Unemillenaire en 51 annees, Ed. Sawas, Nice, 2018, 144 pg. (ediție bilingvă, răspuns dat unei gafe politice a lui Chirac la Budapesta!).

[2]JergusFerko, Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor, cu un cuvânt înainte de Acad. Ioan-Aurel Pop, ediție îngrijită de Gheorghe Ciutrilă, prefață la ediția în limba română de prof. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, traducere în limba română: Pavel Rozkos-Timișoreanul, Postfață Roman Kalinsky, Argonaut, Cluj Napoca, 2019, 312 pg.

[3]Ion Dăncilă, În luptă cu ispita. Îndemnuri sufletești pentru ostașul român, Sibiu, Tip. Școalei Militare de Infanterie, 1929, p. 34. Este un fragment dintr-un cântec bătrânesc de luptă. Cântat de unchii mamei, Ștefan și Ioan al Ghirăului, copilului ce se visa ostaș al Armatei Române.