Preambul:

În perioada interbelică, Ungaria, la cârma căreia se instalase un guvern fascist, a dus o politică revizionistă, agresivă, faţă de toate statele vecine care, în urma Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920 obţinuseră teritorii din fostul Imperiu austro-ungar. Astfel a râvnit la recucerirea unei părţi din Slovacia, din Ucraina Subcarpatică, din Voivodina, dar, în mod deosebit la întreaga Transilvanie, aflată în componenţa statului român. Pentru aceste năzuinţe nedrepte, Ungaria horthystă s-a sprijinit pe cele două puteri europene cu tendinţe imperialiste: Italia fascistă şi Germania nazistă, care trecuseră deja la reîmpărţirea prin forţă a sferelor de influenţă statrnicite prin sistemul de tratate de la Versailles din anii 1919-1920.

În urma primului arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, Ungaria a obţinut o porţiune din Slovacia – ţinutul supranumit Felvidék („Provincia de Sus”), în timpul Imperiului Austro-Ungar, iar la mijlocul lunii martie 1939, a ocupat Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă (regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina).

Obţinerea unei porţiuni din Slovacia şi cucerirea militară din anul 1939 a Ucrainei subcarpatice nu a satisfacut ambiţiile politicienilor unguri, întrucât, în concepţia acestora, n-au fost recuperate decât o parte din teritoriile pierdute de Ungaria prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Astfel, guvernul horthyst, adus la putere cu sprijin francez, a declanşat o politică agresivă vizând recuperarea, prin orice mijloace, a Transilvaniei şi a altor teritorii aparţinând Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, în care locuiau etnici unguri.

 Preliminarii ale diktatului de la Viena:

La 23 august 1939, Germania şi U.R.S.S. – cele două mari puteri cu ideologii diamentral opuse, cu interese comune şi cu apucături hrăpăreţe) au încheiat un Tratat de neagresiune (aşa-numitul „Pact Ribbentrop-Molotov”).

Prin Protocolul său secret, acestea şi-au delimitat zonele de influenţă în estul Europei, din Finlanda până în Basarabia. La această politică de forţă au aderat alte două puteri fasciste – Ungaria şi Bulgaria -, vecinele României, care s-au orientat spre Germania nazistă, contribuind practic la încercuirea politico-militară a României şi la accentuarea izolării ei internaţionale.

La începutul verii anului 1940, în condiţiile în care Franţa era înfrântă de armatele germane, iar Anglia era ameninţată de invazia germană, au izbucnit, pe neaşteptate şi cu mare violenţă, dispute teritoriale ale României cu Ungaria şi Bulgaria, care au emis pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv Dobrogei. În acelaşi timp, România a fost ameninţată cu ocuparea Moldovei de către U.R.S.S., precum şi cu o acţiune militară din partea Germaniei hitleriste, dacă nu accepta pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei.

Agresiunea militară concentrică împotriva României a urmărit, în fapt, sfâşierea şi apoi distrugerea acesteia. Acţiunea a fost declanşată de Uniunea Sovietică printr-o concentrare de forţe la graniţa României şi prin provocări repetate pentru a găsi pretextul invaziei teritoriului statului român. Apoi, bazându-se pe anexa secretă a Pactului de neagresiune germano-sovietic, în iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franţei, Uniunea Sovietică a adresat două ultimatum-uri guvernului român (în 26, respectiv 27 iunie 1940), prin care a cerut evacuarea imediată şi necondiţionată a Basarabiei (fostă parte a Imperiului Rus între anii 1812-1917, care se unise cu România în anul 1918) şi a Bucovinei de Nord. În 28 iunie 1940, guvernanţii români au acceptat cererile ultimative ale Uniunii Sovietice, care a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.[1] Această agresiune reuşită a stimulat acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România şi a contribuit la slăbirea poziţiei acesteia faţă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.

În noul context tragic pentru statul român, guvernul horthyst a ridicat chestiunea Transilvaniei, reclamând revizuirea graniţelor cu România, care să încorporeze Transilvania la Ungaria. Autorităţile ungare au încercat şi au reuşit să profite de faptul că România era izolată pe plan internaţional, armata română era slab pregătită şi înzestrată cu armament modern, iar aliaţii ei – căutaţi în perioada interbelică în rândul aşa-ziselor democraţii occidentale -, se aflau în situaţii extreme de dificile, sub ocupaţie sau sub presiunea devastatoare a armatelor germane. Prin serviciile de informaţii trimise în teritoriul românesc, politicienii unguri au cunoscut starea de incertitudine care plana în rândul populaţiei româneşti, dar mai ales teama sau lipsa de reacţie din partea cercurilor conducătoare ale statului român.

Puterile Axei au intervenit imediat în conflict, sugerând părţilor implicate să-şi rezolve problemele prin negociere directă sau prin arbitraj. Cancelarul Germaniei naziste a fost interesat să păstreze pacea în Europa de sud-est, deoarece avea nevoie, în primul rând, de petrolul României pentru maşina sa de război. De aceea, şi-a concentrat atenţia asupra rezolvării diferendului româno-ungar într-un mod care să-i asigure supremaţia totală în sud-estul Europei. Cunoscând lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, care a evitat, apoi a refuzat o întâlnire cu acesta pentru a susţine cauza României, cancelarul Germaniei naziste a fost convins că statul român nu va întreprinde măsuri hotărâte, consimţind la toate pretenţiile formulate. De aceea, a devenit agresiv, acuzând deschis faptul că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ şi hotărât al oponenţilor Reichului german”. Această afirmaţie, de fapt, un avertisment, l-a speriat pe Carol al II-lea, care a cedat presiunii externe, dar şi celei interne, marcată de manifestaţiile organizate de mişcarea legionară.

Astfel, la 4 iulie 1940 regele Carol al II-ea a numit un nou guvern, condus de Ion Gigurtu, care a avut în componenţă şi câţiva miniştri legionari. Însă, guvernul respectiv, deşi a fost privit ca un guvern de salvare naţională, n-a fost capabil să angajeze acţiuni politice ferme în acea conjunctură nefavorabilă, nici măsuri urgente de apărare a teritoriului naţional.

Pe acest fond de tensiune crescândă, la 15 iulie 1940, Hitler i-a adresat regelui Carol al II-lea o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale, respectiv de a începe tratative cu atât cu Ungaria, cât şi cu Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.[2] Drept reacţie la aceste cereri imperative, primul-ministru, Ion Gigurtu, a declarat la radio că „România trebuie să facă sacrificii teritoriale”, pentru a justifica orientarea sa progermană şi aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.[3]

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, primul-ministru Ion Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol al II-lea, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative între guvernele român şi ungar. În cadrul întrevederii respective, cancelarul nazist a admis posibilitatea unui plebiscit în Transilvania, pentru consultarea populaţiei de aici cu privire la viitorul acestui teritoriu. Această promisiune a trezit pentru guvernul roman speranţa rezolvării litigiului ţinând seama de voinţa populaţiei româneşti, majoritară în Transilvania.

  1. Negocieri cu spatele la zid

 În zilele de 7 şi 11 august 1940 a avut loc un schimb de note diplomatice între România şi Ungaria. Pe baza acestora, la 16 august 1940 a fost convocată şi s-a deschis Conferinţa româno-ungară de la Turnu-Severin. Delegaţia română a fost condusă de dr. Valer Pop, consilierul personal al regelui Carol al II-lea. După deschiderea oficială a conferinţei, delegaţia ungară a pretins ca România să cedeze Ungariei un teritoriul cu o suprafaţă de 69.000 km² din suprafaţa ei, cu o populaţie de 2.200.000 de români, în majoritate români.[4] Linia frontierei propuse de guvernul ungar era arbitrară, nefiind întemeiată pe nici un criteriu obiectiv, ci doar pe faptul istoric al dominaţiei ungare din trecut. Documentul ungar s-a încheiat cu următoarea formulă cinică: „Guvernul unguresc nu vrea să impună României răni nevindecabile atunci când îi caută amiciţia”. În faţa refuzului românilor de a accepta cedarea unei asemenea suprafeţe din teritoriul statului, despre delegaţia ungară a cerut ca românii să facă propuneri concrete referitoare la problema teritorială, adică la teritoriul pe care acceptă să-l cedeze. La refuzul de a discuta despre cedări teritoriale, delegaţia ungară a prezentat un Aide-memoire, datat 11 august 1940, prin care a cerut „retrocedarea Transilvaniei în întregime”. Apoi a susţinut „teoria” potrivit căreia România practica faţă de Ungaria o politică de discriminare, deoarece nu accepta cedarea întregii Transilvanii, aşa cum acceptase cedarea Basarabiei în întregime Uniunii Sovietice.

În faţa unor asemenea pretenţii, guvernul român a propus un schimb de populaţie şi o serie de rectificări minore ale graniţelor. Acestea au fost refuzate, astfel că prin documentul din 16 august 1940, reprezentanţii guvernlui român au precizat că guvernul român va continua tratativele „dacă delegaţia maghiară este gata a continua tratativele pe baza principiilor pe care guvernul român i le-a făcut cunoscute dinainte şi pe care le-a exprimat din nou în prezentul aide-memoire”. După aceste dispute diplomatice, în lucrările conferinţei a intervenit o pauză de cîteva zile.

Lucrările conferinţei au fost reluate în 24 august 1940. Delegaţia ungară a prezentat un nou document, datat 22 august 1940, în care atrăgea atenţia guvernului român asupra fermităţii Ungariei în privinţa revendicărilor ei teritoriale. Documentul respectiv afirma că „este de datoria guvernului ungar să atragă atenţia guvernului român asupra faptului că ar greşi dacă s-ar înşela în ceea ce priveşte fermitatea spiritului de hotărîre a ungurilor în ce priveşte revendicările lor”. Însă, Valer Pop a precizat că „în numele guvernului român rămâne ferm pe poziţia sa şi că va prezenta, într-o şedinţă următoare, o documentaţie completă şi o motivare pentru a infirma teza ungurească”. Aceste confruntări au evidenţiat lipsa unui compromis între cele două delegaţii şi poziţia unilaterală a Ungariei de a discuta cu prioritate numai cedarea de teritoriu de către România. Despre ideea plebiscitului promis de Hitler nici nu s-a mai amintit.

Tratativele de la Turnu Severin au fost conduse cu multă diplomaţie, dar şi cu fermitate de către Valer Pop, ajutat de colaboratorii săi. Acelaşi Mihail Manoilescu avea să afirme că românii n-au cedat nimic, „rămânând până la sfârşit pe terenul nostru iniţial”. El spunea cu satisfacţie că „nu am pus Transilvania la împărţeală, ci ne-am aşezat pe tema că voiam să evacuăm minoritatea ungurească în Ungaria şi că în măsura în care această evacuare s-ar realiza efectiv, am fi înclinaţi să-i acordăm spaţiul strict necesar de viaţă, printr-un corectiv teritorial al graniţei de vest”. Într-adevăr, la Turnu Severin, delegaţia română n-a admis să treacă „nici un român sub stăpânirea ungurească”, n-a făcut nici o ofertă şi n-a acceptat nici o cerere pentru nici un kilometru pătrat din teritoriul naţional. Concluzia lui Mihail Manoilescu a fost că „atâta vreme cât am tratat relativ liber, nu am cedat nimic şi nu am consimţit la nici o ştirbire a ţării”.

În acest context, în 24 august 1940 Conferinţa de la Turnu-Severin a adoptat un „Comunicat comun”, care s-a încheiat cu precizarea: „Deoarece nu s-a găsit o bază comună pentru tratative, conversaţiile au fost declarate – după dorinţa delegatului şef ungur – ca închise; persistă însă perspectiva că tratativele vor fi reluate în timpul cel mai scurt”. Delegaţia română a propus ca tratativele să fie reluate în ziua de 28 august 1940, iar delegaţia ungară a acceptat reluarea tratativelor, în 27 sau 28 august 1940, dar pe teritoriul ei.

Dorinţa României de a continua tratativele directe cu Ungaria pentru soluţionarea diferendului dintre ele şi-a găsit expresia şi în Instrucţiunile adoptate de Consiliul de Coroană din 23 august 1940, date şefului delegaţiei române la aceste tratative. Aceste instrucţiuni prevedeau: acceptarea în prealabil de către unguri, ca o condiţie sine qua non, a principiului etnic, după care urma efectuarea unui schimb de populaţie total şi obligatoriu între cele două ţări, astfel încât să nu rămână nici un român în Ungaria şi nici un ungur în România; nici o schimbare de frontieră nu putea avea loc decât după strămutarea efectivă a minoritarilor unguri la graniţa de vest. După îndeplinirea acestor cerinţe urma să se treacă la partea a doua a tratativelor şi să se calculeze numărul total al ungurilor din România (care urmau să fi fost evacuaţi) şi apoi suprafaţa strict necesară existenţei ungurilor muncitori de pămînt, cu indicarea regiunii de la graniţă în care s-ar face strămutarea.

Însă, Puterile Axei şi-au arătat perfidia, cu toate că atât ministrul Italiei la Bucureşti, Pellegrino Ghigi, cât şi cel al Germaniei hitleriste, Wilhelm Fabricius, au aprobat formal tezele cuprinse în documentele româneşti prezentate conferinţei. Declaraţiile lor au dat din nou speranţe părţii române, care a crezut până în ultimul moment că Puterile Axei vor exercita o influenţă benefică asupra Ungariei şi-o vor obliga să-şi retragă pretenţiile teritoriale.

Dar, în timp ce la Bucureşti se făceau astfel de declaraţii din partea Germaniei şi Italiei, agenţii diplomatici ai acestor puteri dădeau asigurări Budapestei în privinţa pretenţiilor ei teritoriale faţă de România. După cum avea să consemneze ulterior Mihail Manoilescu, „un coleg din cei mai serioşi” l-a informat că în momentul deschiderii negocierilor de la Turnu-Severin un ministru ungur, baronul Apor, i-a declarat că „aceste negocieri nu vor duce la nici un rezultat şi că România va fi silită să accepte arbitrajul Puterilor Axei”.[5]

Lipsa de bună-credinţă a guvernelor Germaniei şi Italiei a ieşit la iveală în zilele următoare, când a fost lansat zvonul că următoarea întâlnire între delegaţiile română şi ungară avea să aibă loc la Viena, litigiul teritorial româno-ungar urmând să fie rezolvat printr-un arbitraj germano-italian. La 27 august 1940, ministrul român la Roma, Raoul Bossy, a fost primit de către ministrul Filippo Anfuso, directorul de cabinet a lui Ciano, care i-a comunicat că la Viena „nu este vorba de un arbitraj, ci doar de un examen al problemei româno-maghiare” şi că la această discuţie va fi invitat şi Raoul Bossy, pentru a avea ocazia să expună teza românească, încă o dată şi în detaliu. Ministrul italian a mai declarat că va fi chemat la Viena şi ministrul de externe al Ungariei, dar într-o altă zi. Însă, ambasadorul României la Vatican a atras atenţia guvernului român că „cu toate asigurările date guvernului nostru că la Viena nu se va produce un arbitraj, nu numai că pare să fi fost pus la cale mai dinainte, dar soluţia chiar era cunoscută mai dinainte”.

În aceeaşi zi, 27 august 1940, însărcinaţii cu afaceri ai Germaniei şi Italiei la Bucureşti au transmis lui Mihail Manoilescu – ministrul Afacerilor Străine al României -, în numele guvernelor lor, invitaţia de a participa, în ziua de 28 august 1940, la discuţiile cu Germania şi Italia asupra diferendului româno-ungar. Cu ocazia prezentării invitaţiei s-a făcut şi precizarea potrivit căreia „ar fi recomandabil ca ministrul Afacerilor Străine să primească depline puteri pentru a negocia cu privire la relaţiile româno-maghiare”.

Astfel, tratativele de la Turnu Severin n-au mai fost reluate, profilându-se pericolul ca disputa româno-ungară să fie tranşată prin forţa armelor, pe câmpul de luptă. Armata ungară a primit ordin de la Horthy Miklos să fie pregătită pentru declanşarea atacului asupra României la 28 august 1940. În diferite puncte de frontieră au avut loc acţiuni diversioniste, provocatoare, aviaţia ungară a pătruns în spaţiul românesc până la Braşov, iar aeroportul civil din Satu Mare a fost bombardat.[6]

  1. Diktatul de la Viena din 30 august 1940

La 28 august 1940, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Joachim von Ribbentruop, respectiv Galeazzo Ciano, s-au întâlnit la Viena, unde au pus la cale, pe hârtie, planul de ciopârţire şi dezmembrare a României. Trasarea noii frontiere dintre Ungaria şi România a fost supervizată personal de către Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniţă impusă de puterile fasciste ajungea la doar câţiva zeci de kilometri de aceasta. Apoi, arogându-şi dreptul de stăpâni, reprezentanţii Ungariei – contele Csaky, ministru de Externe şi contele Teleki – prim-ministru, precum şi cei ai României – Mihai Manoilescu, ministru de Externe şi Valer Pop – consilierul regelui Carol al II-lea – au fost convocaţi la Viena, pentru 29 august 1940, unde urma ca planul respectiv să fie adus la cunoştinţa acestora şi semnat fără nici o explicaţie.

În momentul în care reprezentanţii guvernului român au sosit la Viena, decizia fusese luată de către cele două mari puteri, fasciste, în favoarea Ungariei horthyste. Mihail Manoilescu s-a trezit în faţa unei schimbări de atitudine a Puterilor Axei faţă de modul de soluţionare a diferendului româno-ungar. Acestea au impus constrângerea brutală şi ultimativă în locul tratativelor libere şi soluţia strategică în locul soluţiei entice, bazate pe ideea schimbului de populaţie. Pe acest fond de gândire, reprezentanţii Germaniei şi Italiei au folosit o gamă întreagă de presiuni şi ameninţări la adresa reprezentanţilor României. Lui Mihail Manoilescu nu i s-a dat posibilitatea nici de a expune poziţia României faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei. El a fost însă informat de către Joachim von Ribbentrop că sacrificiul teritorial al României „ar trebui să fie cuprins între 69 000 kmp cât au cerut ungurii la Severin şi între 25 000 kmp cit am oferit noi” cu toate că românii n-au făcut niciodată o asemenea ofertă!

Reprezentanţii Puterilor Axei au cerut delegaţilor români, pe un ton imperativ, să accepte necondiţionat arbitrajul guvernelor german şi italian, fără să aibă posibilitatea de a cunoaşte dinainte textul documentului elaborat. Văzând că românii veniseră pregătiţi, cu documente, pentru a-şi susţine cauza, cei doi satrapi au ameninţat că, în caz de refuz, România va fi atacată şi ştearsă de pe harta Europei! Mihail Manoilescu a informat urgent autorităţile române de la Bucureşti, prin telegraf, arătând că: „Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nici o vorbă nu se poate schimba”, concluzionând că: “Alternativa pe care mi-au pus-o a fost următoarea: sau primim arbitrajul astăzi 29 August, cel mai târziu la miezul nopţii, încat mâine să se poată lua hotărârea, sau, dacă nu primim, vom fi mâine atacaţi şi va fi sfârşitul României”. Referindu-se la modul în care a fost tratată România la Viena, cu ocazia aşa-zisului arbitraj, Raoul Bossy, membru al delegaţiei române, scria în memoriile sale: „Guvernele Axei fac României o situaţie mai oribilă decât Uniunea Sovietică, aceasta din urmă a fixat guvernului din Bucureşti un termen de 24 ore pentru a se pronunţa asupra ultimatumului, pe când Berlinul şi Roma cer un răspuns în timp de trei ore ultimatumului lor”.[7]

Pentru a lua o hotărâre, extrem de importantă pentru viitorul României, în noaptea de 29/30 august 1940, Consiliul de Coroană, convocat de către regele Carol al II-lea, s-a întrunit pentru a stabili conduita politică pe care urma să o adopte guvernul român. Zece participanţi, printre care C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Victor Iamandi, general Arthur Văitoianu, prof. Silviu Dragomir, Victor Antonescu, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, au cerut respingerea arbitrajului şi apărarea cu forţa armată a teritoriului na ţional. Abia în acel moment, politicienii români şi-au dat seama, cu groază, că alianţele şi garanţiile acordate României anterior anului 1940, cuprinse în documente parafate cu bună credinţă şi speranţă nu mai aveau nici o valoare. România era complet izolată pe scena politicii internaţionale. În acest context, Consiliul de Coroană al României s-a mărginit doar să înfiereze caracterul impus al „arbitrajului”, iar în hotărârea adoptată, la punctul 4 se arăta: „Consiliul de Coroană, luând în deliberare comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german şi italian, a hotărât acceptarea arbitrajului Puterilor Axei asupra tratativelor româno-ungare”. Această hotărâre a fost votată cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe.

În 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat separat decizia lor delegaţiilor română şi ungară. Cu mare durere în suflet, Mihai Manoilescu a semnat acelui „arbitraj”, în fapt un „diktat” (publicat în ziarul „Universul”, din 1 septembrie 1940), conceput în următoarea formulă:

Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într’un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într’un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţie directă între guvernele român şi ungar.

În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

Deci, la Viena n-a avut loc un arbitraj, ci s-a derulat un „diktat”, prin care guvernul Germaniei naziste n-a dorit să facă dreptate României, ci doar să câştige susţinerea militară a Ungariei. În istoriografia românească, acest act este cunoscut ca „Dictatul de la Viena”, însă istoricii unguri îl denumnesc „al doilea arbitraj de la Viena”. Denumirea de „arbitraj” nu poate fi acceptată de către istoriografia românească, întrucât prevederile aşa-zisului „tratat” nu au fost negociate, ci au fost impuse României. Prin „diktatul de la Viena”, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul statului naţional român, cu o populaţie estimată atunci la 2.609.000 locuitori, majoritatea români.[8]

Aşa-zisul „arbitraj” n-a avut nici un temei legal, din punct de vedere al dreptului internaţional public. Documentul prezentat delegaţiei române a fost elaborat de către Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano fără consultarea guvernului României şi fără a fi rezultatul unei înţelegeri între România şi Ungaria. Neavând nici o valoare juridică, acesta a instituit o stare de fapt vremelnică, pe suportul căreia Ungaria horthystă, cu sprijinul Germaniei naziste şi Italiei fasciste a dat o lovitură dureroasă poporului român. Aşa afirmase Nicolae Titulescu, „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice”.

În noaptea de 30/31 august 1940 s-a desfăşurat a doua şedinţă a Consiliului de Coroană, în cunoştinţă de cauză a hărţii cu ciuntirea teritorială. Fără a admite în fond diktatul, cea mai mare parte dintre participanţi – în număr de 21 -, în frunte cu Ion Gigurtu, luând în seamă situaţia internaţională deosebit de gravă pentru ţară, au considerat ca România nu are şanse de a se apăra pe cale armată în faţa unei forţe militare mult superioare (chiar dacă se aveau în vedere doar Germania şi Ungaria), precum şi a unor atacuri probabile din mai multe părţi. Astfel, Consiliul de Coroană a considerat necesar să se supună diktat-ului.[9] De altfel, presiunile asupra României la Viena au crescut necontenit, ajungându-se la o somaţie doar pentru cinci minute în care guvernul român urma să dea răspuns. Votul Consiliului de Coroană a fost generat de un raţionament potrivit căruia acesta a fost nevoit „să aleagă între salvarea fiinţei politice a stalului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”. Astfel, guvernul roman a cedat Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei cu o suprafa ţă de 43 492 kmp şi o popula ţie de 2 667 000 locuitori, din care mai bine de jum ătate (50,2%) erau români, 37,1% maghiari şi secui, iar restul era format din germani, evrei si alte naţionalităţi.

S.U.A. şi Marea Britanie au refuzat să recunoască „diktat-ul”, conform politicii lor de a nu recunoaşte nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului, dar n-au dat României nici o speranţă de ajutor ulterior. Reacţia opiniei publice internaţionale a fost aproape inexistentă, deşi unii istorici au încercat să arate că existau şi forţe cărora le păsa de soarta României.[10] Manifestaţiile populare organizate de către unele partide politice au reprezentat o pală de vânt,[11] neavând nici un impact asupra deciziilor celor două state fasciste. Demonstraţii mai hotărâte s-au desfăşurat în oraşele Cluj, Turda şi Câmpia Turzii, dar fără nici un rezultat. Însă, protestul popular, oricât a fost de energic, n-a putut influenţa modificarea deciziei luate la Viena de către Germania şi Italia. În ţară, opoziţia cea mai fermă faţă de cedările teritoriale a avut-o Mişcarea legionară. În demonstraţiile de stradă care au început în Bucureşti, dar şi în alte oraşe, vinovatul principal a fost declarat regele Carol al II-lea.

  1. Consecinţele diktatului de la Viena

4.1. România pe marginea prăpastiei; soluţia de salvare naţională

  • Sub presiunea reprezentanţilor Germaniei naziste la Bucureşti, precum şi ale lui Horia Sima, şeful Mişcării legionare, la 4 septembrie 1940 regele Carol al II-lea a numit, prin decret regal, pe generalul Ion Antonescu în funcţia de prim-ministru, cu condiţia formării unui guvern de uniune naţională.

La preluarea guvernării, generalul Ion Antonescu a constatat că România se afla într-o situaţie-limită fără precedent. A doua zi, 5 septembrie 1940, trupele ungare au intrat în Transilvania, deşi potrivit „arbitrajului” acestea trebuiau să preia teritoriul cedat la 15 septembrie 1940.[12] Evacuarea autorităţilor şi armatei române din Transilvania a produs adevărate tragedii umane,[13] iar vinovăţia a fost aruncată, în mod violent şi ameninţător, asupra regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. În faţa noii situaţii, la 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu l-a obligat pe Carol al II-lea să abdice, contestând „diktatul de la Viena”.

Dezastrul produs prin cele două cedări teritoriale a influenţat decisiv tratativele începute la Craiova cu Bulgaria, ale cărei pretenţii erau, de asemenea, exagerate şi nedrepte. Pe fondul slăbiciunii statului roman, aflat în pragul dispariţiei, la 7 septembrie 1940 guvernul român a semnat acordul prin care s-a înregistrat „cesiunea teritorială a Cadrilaterului”, adică Dobrogea de sud, cu o suprafaţă de 8.000 km pătraţi.

România ajunsese pe marginea prăpastiei. Între 28 iunie – 7 septembrie 1940, România a pierdut 99.926 km² cu 6.829.288 locuitori, deci 32% din suprafaţa ţării, cu tot atâta pondere din populaţie (în majoritate români) şi putere economică. În două luni România Mare a pierdut 1/3 din teritoriu, ajungând de la 295.049 kmp, în perioada interbelică, la 194.136 kmp în septembrie 1940, populaţia diminuându-se de la 19.933.802 locuitori, în iunie 1940, la aproximativ 13.500.000 in iunie 1941.

În aceste condiţii, la 14 septembrie1940, România s-a proclamat „stat naţional-legionar”, în care Garda de Fier, ca agentură în serviciul Germaniei şi influenţată de teoria corporatismului italian, a dezvoltat teoria utopică a „purificării” vieţii politice printr-o „revoluţie naţională”.

  • La 14 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar apoi în Germania, unde la 23 noiembrie 1940 a semnat protocolul de aderare a României la alianţa puterilor fasciste sau „Pactul Tripartit”. Prin acest act, României s-a apropiat de Germania nazistă, generalul Ion Antonescu alegând din cele „două rele” (Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă), răul considerat cel mai mic pentru ţară. În acel context geopolitic nefavorabil Germania nazistă era singura putere europeană care putea sprijini România în faţa ameninţărilor şi agresiunii sovietice. Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară germană, pentru a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau importante atât pentru maşina de război nazistă, cât şi pentru pregătirea armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică.

 4.2. Tensionarea relaţilor dintre România şi Ungaria

  • „Diktatul de la Viena” nu a clarificat situaţia, ci a dus la o tensionare a relaţiilor dintre România şi Ungaria.[14] Acesta nu a reuşit să rezolve problema naţionalităţilor, separând toţi etnicii maghiari de toţi etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populaţia teritoriului Transilvaniei de nord, au rămas în porţiunea primită de Ungaria, iar circa 500.000 unguri au rămas în Transilvania Sudică (cifrele variază uşor în funcţie de guvernul care le-a furnizat: român sau ungar).

Pentru a demonstra nedreptatea „arbitrată” de reprezentanţii Germaniei şi Italiei, generalul Ion Antonescu a ordonat, în primă instanţă, Serviciului de Studii şi Documentare din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri să elaboreze un studiu comparativ referitor la situaţia românilor din Ungaria şi a ungurilor din România în perioada 1920-1940. Pentru a rezolva „în spirit ungar” problema românilor din cuprinsul teritoriului cedat Ungariei, baronul Aczel Ede a elaborat un program de maghiarizare a românilor, însuşit urgent de către guvernul ungar. Programul cuprindea expulzarea fruntaşilor vieţii politice româneşti, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, şicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc.[15] Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizaţiilor paramilitare.

  • După declanşarea conflictului sovieto-german, diplomaţia ungară a susţinut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-ungar cu privire la apartenenţa Transilvaniei putea fi soluţionat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei şi Galiţiei în schimbul renunţării României la pretenţiile asupra Transilvaniei de nord. În concepţia guvernului horthyst, soluţia respectivă prezenta multiple avantaje, oferind, pe de o parte, posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului ungar prin strămutarea populaţiei româneşti în est, iar pe de altă parte crearea premiselor reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sfântului Ştefan.

Diplomaţia germană a manifestat receptivitate faţă de această soluţie, funcţionarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomaţii români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea şi exploatarea economică numai a spaţiului dintre Nistru şi Bug”.

  • Abia în primăvara anului 1944, când tăvălugul armatelor sovietice se revărsa cu putere spre Carpaţi, mareşaul Ion Antonescu a obţinut de la Hitler o promisiune vagă de revizuire a „diktatului de la Viena”, care însă a rămas nefinalizată.

 4.2. Masacrarea populaţiei româneşti la intrarea trupelor ungare

  • Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populaţia ungară a întâmpinat cu entuziasm trupele şi a considerat separarea de România ca o eliberare. Pe teritoriul transilvan cedat s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacraţi de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduş, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. Chiar de la intrarea în teritoriul cedat, trupele ungare, sprijinite de extremişti unguri au comis o avalanşă de crime, torturi şi violuri: în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „Comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele – unii încă mai respirau – şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste care s-a turnat var şi apoi pământ”. Au căzut victime 157 de români, copii, femei, bătrâni şi bărbaţi.[16]

La rândul său, publicistul american, Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, în lucrarea sa Les Assasinats scrie: „Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele”. Un martor ocular descrie scenele de groază care au urmat: „După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau, de vii, în văpaia focului (casele care ardeau n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetele lor”. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni).[17]

 4.3. Holocaustul românilor şi evreilor în teritoriul ocupat

După retragerea armatei române din Transilvania cedată, asupra populaţiei româneşti s-a dezlănţuit un potop de atrocităţi, comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Acestea au fost susţinute atât de către instituţii ale statului ungar ori sub îndrumarea acestora, cât şi de către extremişti unguri. Dezlănţuirea atrocităţilor n-a fost provocată, deoarece armata ungară de ocupaţie n-a întâmpinat rezistenţă din partea populaţiei române, fapt verificat ulterior chiar şi în acele localităţi în care armata ungară a săvârşit masacre în masă.

  • Guvernul ungar n-a dorit şi n-a voit să asigure ordinea în teritoriul ocupat. De aceea, a încurajat teroarea, atrocităţile şi opresiunea. Astfel, în perioada septembrie – noembrie 1940, au fost săvârşite, asasinate, schingiuiri, arestări, internări în lagăre, tâlhării, jafuri, devastări de sate româneşti, pângăriri, profanări, incendieri, dărâmări de biserici, expulzări ale populaţiei româneşti. Pentru a şterge urmele şi a evita răspunderea ulterioară, chiar în faţa istoriei, autorităţile ungare au acţionat astfel încât românii să fie anihilaţi îndeosebi prin structurile militare. De aceea, unităţile armatei de ocupaţie au participat, fără nici o oprelişte, la masacre şi nelegiuiri împotriva unor oameni sau comunităţi lipsite orice apărare.Potrivit unor statistici, în perioada 1 septembrie 1940 – 15 mai 1941, teroarea întreţinută de guvernul ungar asupra populaţiei româneşti din Transilvania de nord a generat următoarele fapte abominabile: 919 omoruri şi asasinate, 717 schingiuiri, 3373 bătăi, 13369 arestări,117 profanări, 96 devastări în masă, 405 devastări răzleţe.
  • Autorităţile horthyste au dezlănţuit teroarea, având ca scop îndepărtarea populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Astfel, din teritoriul cedat, mulţi români, înspăimântaţi, batjocoriţi şi umiliţi s-a văzut nevoiţi să ia calea pribegiei peste munţi în România liberă şi neocupată, unde au fost bine primiţi, într-o solidaritate frăţească, de către populaţie şi autorităţi. Istoricul ungur Ferenczy Győrgy, în lucrarea sa „Golgota în Transilvania” (1941) avea să consemneze: „…Vin refugiaţi români. Vin cu sutele, cu miile pe drumul pribegiei, să-şi caute un cămin nou, părăsind pământul strămoşilor, vetrele fericite, agoniseala unei vieţi întregi, ca undeva, departe de pământul natal, să înceapă o viaţă nouă…În teritoriile ocupate, oamenii sunt arestaţi cu sutele, sunt loviţi, bătuţi, torturaţi…”
  • Apoi autorităţile ungare au trecut la expulzări oficiale, prin somaţii privind părăsirea urgentă a teritoriului devenit „patrie ungară” şi ameninţări din care rezulta că românii respectivi fuseseră declaraţi duşmai ai statului ungar. Cea mai mare parte dintre românii expulzaţi au fost ridicaţi de către organele militare sau de jandarmii unguri (cenderii), adunaţi în convoaie escortate şi izgoniţi peste frontieră, fără nici o formalitate de expulzare şi sub ameninţarea că vor fi executaţi dacă se vor întoarce.

Astfel, până la 1 ianuarie 1941, numărul total al românilor refugiaţi a fost de 109.532 suflete, la care se adaugă cei 11.957 de români expulzaţi.

După trasarea noii frontiere, oraşul Turda a devenit oraş de frontieră, fiind nevoită să primească mii de refugiaţi sau expulzaţi de pe teritoriul vremelnic răpit. În perioada 40-42, la Biroul de primire a refugiaţilor Turda au fost înregistrate 25.638 de familii, cu 43. 283 de membri expulzaţi şi refugiaţi din teritoriul cotropit de Ungaria horthystă.

  • O adevărată prigoană s-a abătut asupra evreilor din teritoriul ocupat. Pentru evrei au fost organizate ghetouri şi convoaie de deportaţi spre lagărele de exterminare din afara Ungariei, au fost ucişi 618.000 de evrei din Ungaria, din care aproximativ 200.000 erau transilvaneni. Deşi în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de nord se identifica cu naţiunea ungară prin limbă şi cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată şi exterminată în lagărele de concentrare naziste, îndeosebi în cel de la Auschwitz.
  1. Anularea diktatului de la Viena

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiţia instaurării la Bucureşti a unui guvern procomunist.

Administraţia civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza. Pe parcursul deruării Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Diktatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, prin „Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate” semnat la Paris, în 10 februarie 1947 (art.2) se prevede că „Hotărârile Sentinţei de la Viena, din 30 august 1940, sunt declarate nule şi neavenite”.

În loc de concluzii:

Diktatul de la Viena, impus României de Germania nazistă şi Italia fascistă, la cererea insistentă a Ungariei horthyste, a fost unul din cele mai brutale acte de brigandaj internaţional săvârşite de imperii hrăpărețe și sângeroase pe seama neamului românesc.

În memoriile sale, Mihail Manoilescu, a creionat astfel epilogul „arbitrajului” de la Viena: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat ca un fugar la margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în spânzurătoare; Ciano la stâlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj; iar Bârdossy, ministrul ungar la Bucureşti, a devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946”.[18]

Noi adăugăm: numai Horthy Miklos a scăpat viu şi nevătămat de nimeni, redevenind după anii ’90 erou naţional al Ungariei!

Trecerea timpului aşterne o nepermisă uitare peste suferinţele românilor din Ardealul de Nord, din perioada ocupaţiei horthyste. Astăzi, susţinătorii autonomiei teritoriale a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”, reiau cu vigoare demersurile pentru realizarea unui proiect anacronic şi antiromânesc.

De aceea, este imperios necesar să readucem în atenţia opiniei publice, prin intermediul documentelor de arhivă, calvarul trăit de românii din teritoriul cedat Ungariei horthyste în 30 august 1940.

Conf.univ.dr. Aurel V. David

 

[1] Cornel Grad, Idem, Ultimatumul sovietic şi Diktatul de la Viena (30 august 1940) – consecinţe politico-diplomatice ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Încercare de analiză comparată, în “Acta Musei Porolissensis”, 1992, 16, p. 449-454.

[2] Horia Brestoiu, Impact la paralela 45, p. 251.

[3] „Le Figaro”, 9 August 1940.

[4] Mihail Manoilescu, op.cit. p.l56.

[5] Mihail Manoilescu, op.cit., p.248-249.

[6] Horia Brestoiu, Impact la paralela 45, p. 258.

[7] Raoul Bossy, op.cit. p.281.

[8] Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj, 1972.

[9] Cornel Grad, Guvernul român şi Diktatul de la Viena, în „Acta Musei Porolissensis”, 1993, 17, p. 241-270.

[10] Olimpiu Matichescu, Opinia publică internaţională despre Dictatul de la Viena, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1975.

[11] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, 35 de ani de la marile manifestaţii populare îndreptate împotriva Dictatului de la Viena, în „Anale de istorie”, nr. 4/1975.

[12] „Le Figaro”, 31 August 1940, 1 Septembrie 1940.

[13] Cornel Grad, C.I. Stan şi D.E. Goron, Evacuarea teritoriilor româneşti cedate în vara anului 1940, în „Acta Musei Porolissensis”, 1995, 19, p. 325-358.

[14] Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iaşi, 1998.

[15] Horia Brestoiu, Impact la paralela 45, p. 277.

[16] Arhiva MAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16, p.217.

[17] Arhiva MAI, fond documentar, dosar 541, vol.122.

[18] Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.292.

https://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2019/08/dik_1.jpghttps://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2019/08/dik_1-150x150.jpgadmintemporaCentenarul Unirii Preambul: În perioada interbelică, Ungaria, la cârma căreia se instalase un guvern fascist, a dus o politică revizionistă, agresivă, faţă de toate statele vecine care, în urma Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920 obţinuseră teritorii din fostul Imperiu austro-ungar. Astfel a râvnit la recucerirea unei părţi din Slovacia,...Asociatia Civica Tempora Satu Mare