25 OCTOMBRIE ZIUA ARMATEI ROMÂNE

Scrisoare către tăticul căzut în Ardeal

Duminică, 25 Octombrie, este Ziua Armatei Române. Este ziua în care naţiunea română prezintă onorul oştirii sale, cea care, prin luptă şi sacrificii, de-a lungul anilor, cu precădere în cele două războaie mondiale ale secolului trecut, a pus bazele statului unitar, suveran, independent şi indivizibil România. După primul război mondial, România Mare, după cel de-al doilea, România (ceva mai) mică, dar oricum mai mare decât vechiul Regat, la care şi-ar fi dorit (şi îşi mai doresc) unii să ne întoarcem...

25 Octombrie 1944 reprezintă o piatră de hotar, un moment de glorie al Armatei Române, ziua în care a fost eliberată „ultima brazdă” de pământ românesc de sub ocupaţia fascisto-horthyistă, sintagmă ce s-a încetăţenit de decenii bune în conştiinţa poporului român. Ultima brazdă este şi titlul unui volum al regretatului profesor Ioan Cearnău din Dindeşti, în care evocă luptele ce s-au dat pe raza judeţului nostru în acel octombrie de foc al anului 1944, dar şi eroii români căzuţi şi înmormântaţi atunci în localităţile sătmărene.

Având în vedere că unii compatrioţi de-ai noştri regretă faptul că Ardealul aparţine de România, că şi-ar dori o altă capitală, mai la Vest, nu Bucureştiul, cred că este oportună oferirea spre lectură a unei poezii, publicată de noi în al doilea număr al noii serii a revistei, pentru a ne readuce aminte că pentru libertatea românilor ardeleni şi unitatea poporului nostru s-a vărsat mult sânge al fraţilor de peste Carpaţi, că drama copilei ce-şi „scrie” sentimentele şi trăirile din anii războiului se pot multiplica de ordinul zecilor şi sutelor de mii.

Aşadar, chiar dacă, aşa cum spuneam, a mai fost publicată şi o puteţi găsi pe acest site (Scrisoare pentru tăticul căzut în Ardeal. Eroii Neamului, Satu Mare, 2010, 2 (s.n.), nr. 1 (2), p. 11.), citiţi cu atenţie, cu mintea, dar mai mult cu inima, această poezie culeasă în 14.11.1989 de către învăţătorul Vasile Cormoş (cumnatul meu) de la Şcoala generală nr. 4, actualmente Şcoala Gimnazială „Bălcescu-Petofi” din Satu Mare, după întâlnirea cu veteranul de război Lt. colonel (rtg.) Bentu Nicolae, eroul unui serial în 3 episoade din primele numere (3, 4 şi 5 din 2010) ale revistei Eroii Neamului, întitulat „Portdrapelul victorios mai este printre noi”:

Scrisoare pentru tăticul căzut în Ardeal

Autor necunoscut

Tăticule dragă, dus pe front, în foc,
Să nu râzi de scrisul din scrisoarea mea.
Că nu-i scris pe tăbliţă şi mi-e mâna grea
Fiindcă pentru prima dată ţin în mână un toc.
Din biroul tău am furat, s-ajungă,
Două coale albe şi-am furat şi-un plic
Ca să scriu acuma o scrisoare lungă
Celui mai departe şi mai scump tătic.
Tăticule dragă, ştiu că e război,
Că tu lupţi acuma ca şi alţi eroi
Pentru Ardealul nostru, pentru al lui pământ.
Ştiu că întâi e ţara şi pe urmă noi,
Fiindcă ţara este tot ce avem mai scump.
Ştiu că steagul nostru braţul tău îl poartă
Către biruinţi, peste morţi şi vii,
Pentru pâinea noastră şi a ţării soartă
Care se clădeşte azi pentru vecii.
Dar mi-e dor de tine şi tu nu mai vii.
Da, mi-e dor de tine şi mi-e atât de dor
Că simt, câteodată, sufletul din mine
Cum se subţiază ca un fum uşor.
Şi se duce, tată, nevăzut, la tine.
Şi dacă te-ajunge când tu lupţi din greu
Fumul meu din suflet creşte iute, iară
Şi se face ceaţă care te-nfăşoară
Să nu vadă moartea pe tăticul meu!
Iar dacă te-ajunge după lupta grea
Când mai ai o clipă bună de răgaz,
Atunci el se face ca guriţa mea
Care te sărută dulce pe obraz.
Tăticule dragă, de când ai plecat,
Ne-ai scris doar o dată că eşti decorat,
Că ai răni de sânge la cap şi la picior,
Dar că nu-s răni grele şi că nu te dor,
Că nu pleci din luptă până nu-i ajunge
Ca să speli în Tisa rănile de sânge.
Dar, la patru zile după ce-am primit
Cartea ta poştală,
Cum şedeam aşa, cu măicuţa acasă,
Ne-am şi pomenit cu Gheorghiţă-al nostru,
Ordonanţa ta.
A intrat pe uşă ostenit de drum
Şi-a adus lădiţa ta de ofiţer.
Avea ochii roşii parcă scoşi din fum
Şi ţinea în mână casca ta de fier.
I-am sărit în braţe să-l întreb de tine
Şi mi-a spus că iarăşi eşti voinic şi bine
Şi de bucurie pentru vestea dată
I-am pupat lui Gheorghe mâna lui crăpată.
Dar de-atuncea nu ştiu, nu-mi dau bine seama
Ce-a vorbit pe urmă Gheorghe şi cu mama
Fiincă ea, de-atuncea, plânge tot mereu
Şi se-mbracă-n negru şi mă-mbrac şi eu
Şi se ofileşte mama ca o floare
Care nu mai are nici un strop de soare.
Tăticule dragă, nu ştiu cum să-ncep
Ca să-ţi scriu mai bine, că eu nu pricep
De ce plânge mama de vreo săptămână
Şi-are acuma ochii stinşi ca o bătrână.
De ce stă pe gânduri, singură şi tristă
Şi are acuma margini negre la batistă.
Ea nu vrea să-mi spună, când o-ntreb e mută
Şi mă ia în braţe, iar când mă sărută
Îşi ascunde ochii în mânuţa mea.
Şi când plânge mama, plâng şi eu cu ea.
Tăticule dragă, eu acum ţi-am spus
Ce aveam şi eu mai greu pe suflet,
Ca şi tu să ştii că din casa noastră
Soarele îi dus. Şi de mila mamei trebuie să vii
Cât poţi tu de iute, vesel şi voinic,
Să ne scapi de ploaia morţii, nemiloasă,
Să-i aduci mămichii soarele în casă,
Iară mie, în braţe, cel mai scump tătic.