171 DE ANI DE LA REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1848

 1848 este unul din acele momente în care „Poporul Ȋmpărat” îşi cere şi-şi apară dreptul la libertate, demnitate şi suveranitate în pământul lui multi milenar.

Studenți revoluționari din Moldova și Țara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu mențiunile „Dreptate, Frăție” în 1848. Acuarelă de C. Petrescu.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.

În Moldova şi Ţara Românească revoluţia de la 1848 va dura foarte puţin, doar câteva zile, fiind repede înăbuşită. Revoluţionarii din aceste provincii vor trece în Ardeal, unde revoluţia română va dura aproape un an şi jumătate. Nicolae Bălcescu şi alţi fruntaşi români pe peste Carpaţi vor ajunge în Munţii Apuseni şi vor cunoaşte îndeaproape evenimentele la care vor participa luptătorii ardeleni, în special moţii conduşi de Avram Iancu.

Revoluţia românească din Transilvania a fost singura revoluţie din 1848, din Europa care nu a putut fi înfrântă cu forţa armelor.

Lupta pentru drepturi politice şi sociale ale românilor ardeleni a început în primăvara anului 1848 şi a fost deosebit de dificilă, având ca opoziţie partea maghiară, care dorea unirea Ardealului cu Ungaria şi care datorită programului ei politic nega dreptul la existenţă naţională, la drepturi şi limbă a celorlalte naţionalităţi care locuiau în Transilvania. Maghiarii îşi doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care erau de mai bine de un veac şi jumătate, dar doreau să o facă neţinând cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii şi saşii. Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.

În acest context, românii realizează că victoria armelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal. Saşii sunt şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta şi ei împotriva maghiarilor, consideraţi astfel insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece. Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura cauzei habsburgice, ca fiind garantul supravieţuirii din punct de vedere naţional.

„Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, în­fipt în inima Europei din ne­cunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.

La 15 Martie 1848 a izbucnit revoluția în Ungaria când s-a votat şi unirea cu Transilvania (pct.12)(demonstrații în masă care l-au forțat pe guvernatorul imperial să accepte toate cele cele 12 puncte ale Revoluției Maghiare).E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.”

La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal. Armata austriacă se pregăteşte şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, se organizează militar prin constituirea de miliţii.

Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă „lagăre” sau „loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.

Se va face referire în cronologia de faţă la evenimentele care i-au implicat în principal pe români, atât pe cei din gărzile naţionale, cât şi pe cei înrolaţi în regimentele austriece, dar şi la altele, desfăşurate în acelaşi timp, uneori distanţă mai mică sau mai mare, vizând forţele ungare, austriece şi/sau ruse. Sursele maghiare indică faptul că românii au avut un rol foarte important în înfrângerea revoluţiei maghiare, deoarece pe parcursul ostilităţilor jumătate din forţele maghiare au fost ţinute în şah de către români, dând astfel posibilitatea armatelor austriece şi ruse să înfrângă trupele maghiare mai repede şi mai uşor. De asemenea, rolul românilor în apărarea cetăţii Alba Iulia, atât direct cât şi indirect, este indiscutabil de o mare importanţă, această cetate fiind la un moment dat singurul oraş din Ardeal care se mai afla în stăpânirea austriecilor, după căderea în mâinile maghiarilor a Clujului, Sibiului şi Devei, cele mai mari importante centre urbane transilvănene.

„Salturile în istorie ale ardeleni­lor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apa­ri­ţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu.”

„Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. … Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ar­deal…”.

Zugravu  Luminita Cornelia