În aceste zile premergătoare celei mai mari sărbători creștine, tot mai des ne punem întrebarea: cum va marca epidemia de coronavirus sărbătorirea Sfintelor Paști? Ne împărtășim gândurile între prieteni, colegi, vecini, cerem sfaturi preoților și duhovnicilor noștri, sau facem propuneri de a înălța o rugă mare, comună, unindu-ne cât mai mulți sufletele și crezul în marea minune dăruită nouă, ÎNVIEREA! Discutam cu prietenii, inclusiv cu cei din Asociația Civică Tempora, ca în noaptea Sfintei Învieri să ieșim cu toții în curți, balcoane, cu lumânările aprinse și să cântăm, poate mai înflăcărat ca oricând, Hristos a Înviat!

Bucuria mi-a fost mare când am citit recent că însuși Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Părintele Iustin, a făcut o propunere similară, îndemnând credincioșii, ca la ora 12 din noapte, după ce se vor trage clopotele bisericilor, sa ieșim cu toții și să rostim într-un singur glas: HRISTOS A ÎNVIAT! Mă gândeam că va fi cea mai sinceră declarație de iubire față de cel ce ne-a mântuit prin Învierea Sa! Că atunci oamenii se vor gândi doar la Iisus, se vor ruga în liniștea casei, cu cei dragi alături sau în gând! Fără fast, fără parada modei, fără rochii cu pietre Swarovski, fără coșuri opulente, fără mândria mașinii parcată în fața bisericii! Doar pentru Iisus! Și dacă în orice rău este și un bine, cred că acesta e binele făcut de coronavirus… Am spus și vreau să repet acum, bisericile nu se vor închide niciodată, atâta timp cât Dumnezeu este în sufletul nostru!

Vă propun să ne amintim împreună cum se pregăteau de Sfintele Paști străbunii noștri, aflându-ne temporal chiar în intervalul Ciclului Pascal, recent înnobilat de Buna Vestire, când în splendoarea naturii renăscute ne-a fost vestit Domn Nou. În  această perioadă  prepascală se concentrează puternicul suflu religios cu cel cosmic, marea sărbătoare fiind implicit dominată de intuiția transcendentului, văzut ca o anticipare pământeană a raiului, prin credința supremă în Înviere. Sub aspect religios, Învierea Domnului simbolizează trecerea de la așezarea în latura și umbra morții, la viața cu Hristos în Duhul Sfânt, mentalitatea colectivă din satul tradițional îmbrățișând această semnificație.

Paștile – „al praznicelor praznic și sărbătoarea sărbătorilor” – a fost în satul românesc tradițional cea mai mare și mai importantă sărbătoare de peste an. Numele sărbătorii de Paști vine de la ebraicul pesah, care înseamnă trecere, amintind de trecerea evreilor prin Marea Roșie și de eliberarea lor din robia Egiptului. Paștile se încadrează în modelul preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate, substituită de o efigie (statuie, steag, mască, totem), un om (conducător, oștean, fecioară, prizonier), un animal (miel, berbec, țap, cal, taur), o pasăre sau ouă de pasăre, arbore sau plante alimentare. Moartea și renașterea, celebrate de precreștini la aceeași dată, au fost disociate de creștini ce au fixat nașterea Domnului Iisus Hristos la solstițiul de iarnă, iar moartea – respectiv Învierea – la echinocțiul de primăvară și în raport cu faza lunară. Deosebirea fundamentală între creștinism și alte dogme religioase constă în faptul că, jertfa prin substituție a zeului precreștin, a fost înlocuită cu jertfa lui Iisus, săvârșită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor și reactualizată ritual de către credincioși, în fiecare an.

Timpul ritual de 14 zile, parte componentă a Ciclului Pascal, se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, când se deschid mormintele și se întorc spiritele morților (Joia Mare sau Joimari), iar Iisus este trădat, chinuit, umilit și omorât prin răstignire. După 3 zile de haos și întuneric, în care omenirea a rămas fără protecție Divină, urmează miracolul Învierii Domnului din noaptea de Paști și actele purificatoare din Săptămâna Luminată, care readuc echilibrul și armonia.

Ciclul Pascal este cel mai lung din calendarul popular. El începe odată cu Postul Mare, cu 49 de zile înainte de prima zi de Paști, și se încheie la 50 de zile după Paști, cu sărbătoarea Rusaliilor – Pogorârea Sfântului Duh. Un  total de aproape 100 de zile, din care jumătate de tristețe și jumătate de bucurie. Această trecere e pregătită de rânduiala Bisericii asemeni unei călătorii, marcată de numeroase ritualuri. Întreg Ciclul Pascal era o perioadă încărcată de sacralitate, în cuprinsul căreia toate activitățile umane se desfășurau după un calendar precis, iar viața religioasă a comunităților se intensifica și se contopea cu o multitudine de practici magice și gesturi ritualice. Desfășurate în perioada sacră a echinocțiului de primăvară, aceste ritualuri populare aveau drept scop regenerarea naturii, stimularea fertilității pământului, ajutarea recoltelor în perioada de germinație, prin îndepărtarea „strigoilor”, a forțelor negative ce luau „mana” grâului sau „mana” laptelui. Ideea regenerării umane colective, prin participarea activă și directă la învierea vegetației, ca simbol al regenerării cosmice, este caracteristică tuturor civilizațiilor de tip agrar.

În Ciclul Pascal o importanță covârșitoare o aveau pregătirile care semnificau curățenia trupească, dar și curățenia domestică, ce debutau la Lăsata secului, momentul de început al celui mai lung și sever post de peste an. Duminica Lăsatei Secului era o adevărată sărbătoare familială, pe lângă pregătirile culinare deosebite care se făceau în acea zi, oamenii căutau să se împace cu cei cu care erau certați, pentru a putea duce Postul Mare cu sufletul împăcat și curat. Postul Paștilor dura 7 săptămâni, simbolizând jertfa benevolă adusă Marelui Praznic al Patimilor și Învierii lui Iisus Hristos. Credința generală era că fiecare om trebuie să întâmpine Învierea cu sufletul și trupul curat, îmbrăcat cu haine noi „măcar o cămașă dacă nu se putea mai mult”, și casa curată. În postul mare se făcea curățenia generală a curților și grădinilor, „gospodarul cel bun termină cu scoaterea gunoaielor din ogrezi și ocoale până la duminica Floriilor”. Cu gunoaiele adunate se făceau focuri la Sfinți (9 martie – cei 40 de Mucenici) „ca să ardă răutățile și să n-aibă purici peste vară”; la Alexie (17 martie – Sf. Alexie – omul lui Dumnezeu) „pentru ca insectele să nu strice semănăturile”, și la Buna Vestire (25 martie) „ca să fie pomii roditori și să nu s-apropie șerpii și șopârlele de casă”.

Femeile spălau toate textilele, curățau mobilierul, lipeau și văruiau pereții, „muierile harnice îmbrăcau casele cu șterguri, fețe de mese și lepedeie noi”. Tot în perioada postului se făceau pregătirile pentru începerea anului agricol. La „Dragobete cap de primăvară se ducea grâu la biserică, să citească popa molitva grâului, apoi îl amestecau cu cel de sămânță”. La Sfinți (9 martie) se pornea plugul, „numai cei cu noroc pot ieși primii la plug, pentru ca după norocul lor să rodească țarina, că dacă va ieși primul unul fără noroc, țarina nu va rodi bine”.

Postul Mare era perioada cea mai ascetică din an, o adevărată campanie de purificare trupească și sufletească, în care creștinul trăia mai mult pentru Dumnezeu decât pentru el, trăiri dominate de nădejdea profundă a iertării păcatelor, această nădejde fiind susținută de fapte bune, rugăciune și post. Astfel primeau creștinii Paștile, Învierea Domnului, taina necuprinsă care stă la temelia creștinismului.

„Postul înseamnă mare lucru pentru înaintarea către Dumnezeu. Cu postul, cu rugăciunea și cu faptele bune se capătă Împărăția Cerurilor”.

Alimente rituale – mielul, pasca și ouăle roșii

Mielul, animal de sacrificiu la multe popoare, este unul din simbolurile fundamentale ale lui Hristos „mielul Domnului”. „A doua zi Ioan a văzut pe Iisus venind la el și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan, I, 29). În anul 629, Conciliul de la Constantinopol decide ca Iisus să fie reprezentat sub formă umană și nu în cea de miel cum apărea până atunci, dar „Mielul Domnului” va rămâne o imagine emblematică a lui Hristos. Sacrificiul mielului era practicat de evrei la sărbătorile în cinstea lui Iahve și la musulmani, în zilele Ramadamului. De aici a provenit și obiceiul mielului pascal. Sărbătoarea de Paști a preluat și transformat sacrificiul Divinității din străvechi practici precreștine (ce erau săvârșite primăvara, pentru a marca începutul perioadei de renovare a timpului), prin acceptarea sacrificării mielului la această sărbătoare, mielul tăiat cu acest prilej reactualizând în fiecare an, în  mod simbolic, moartea lui Iisus.

În ziua de Paști mielul este dus la biserică, pentru a fi sfințit de către preot, împreună cu celelalte bucate tradiționale. „În ziua de Paști se dă de pomană miel, colaci, ouă, caș și olcuțe cu apă. Cine nu mănâncă miel de Paști nu-i merge bine tot anul”.

Pasca era preparată din „făină curată de grâu ales”, „cernută prin sită deasă”. Gesturile anterioare preparării pot fi asimilate codului purificării necesare împlinirii unui act ritual: „femeile, pentru a face pască se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă cămeșe și straie curate, bat metane spuind rugăciuni și apoi se apucă de plămădit”. „Când mă apuc să fac pasca mă închin”. Chiar și etapa coacerii este ritualizată: „când pun în cuptor fac Cruce cu lopata sus pe tuspatru pereții și apoi la gura cuptorului zicând: Cruce-n casă/ Cruce-n masă/ Cruce-n tuspatru/ Cornuri din casă”.

Prescripțiile purificatoare sunt deosebit de atent respectate în ziua în care pasca este dusă la biserică, în coșul de Paști, alături de alte alimente, toate prin consacrarea religioasă căpătând valoare apotropaică. De altfel, întreg contextul sacralizării ei conduce la ideea de purificare, omul ce duce pasca la sfințit trebuind în prealabil să se spele, să-și schimbe hainele, să învelescă pasca cu un șervet curat (ștergura de pască).

Când or fi Paștile? se întrebară apostolii. Iar Iisus Hristos le răspunsese: Când veți găsi pâine de grâu în traistele voastre. Și plecând apostolii din casa gospodarului ce i-a ospătat, au aflat în traiste pâine de grâu, iar atunci Iisus le-a spus: Bucurați-vă, căci acum sunt Paștile!”.

Oul de Paști reprezintă un substitut al Divinității primordiale, înfrumusețat prin vopsire și încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit și mâncat sacramental în ziua de Paști. Izvoare certe arheologice și istorice atestă, cu multe secole înainte de Hristos, obiceiul de a se face ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou; la sărbătoarea chineză Tsing-Ming din luna aprilie, când iarba era verde, oamenii își ofereau ouă colorate; la sărbătorile primăverii, vechii perși își dăruiau ouă de diferite culori. Apariția frecventă a oului colorat în ceremoniile antice de reînnoire a timpului se bazează pe concepțiile lor cosmogonice, care compară Universul cu oul generator de viață. Imaginea arhetipală a oului a fost preluată ulterior și de creștinism: oul colorat și împodobit fiind simbolul Mântuitorului care părăsește mormântul și se întoarce la viață. Inițial, ouăle se vopseau cu plante, în galben – culoarea soarelui, și în roșu – culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu motive vegetale, geometrice, zoomorfe, cu chipul lui Hristos sau figuri de îngeri.

Pentru a juca rolul de substitut al personajului sacru, oul de Paști era ales la miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, era vopsit și încondeiat în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire în cap (ciocnirea ouălor) și mâncat sacramental în ziua de Paști. Prin acest scenariu ritual se credea că timpul și spațiul înconjurător mor și renasc, împreună cu Divinitatea adorată, an de an.

Obiceiurile și credințele legate de ouăle de Paști sunt deosebit de numeroase, având semnificații multiple. Ouăle și cojile acestora pot aduce frumusețe și sănătate, belșug și rod bogat, să lege sau să îndepărteze oamenii, să grăbească căsătoria fetelor, să înmulțească vitele, etc. Considerată și o sărbătoare a ouălor, Paștile implică diverse ritualuri ce au ciocnitul ouălor în centrul acțiunii, un adevărat ceremonial ce se desfășoară după reguli clar stabilite prin tradiție: „întâi ciocnește bărbatul cu femeia, apoi părinții cu copiii. În prima zi de Paști se ciocnește numai cu capul ouălor. Din a doua zi se ciocnește cap cu cap, dos cu dos, coastă cu coastă. Primul spune Hristos a Înviat! și al doilea răspunde Adevărat a Înviat!”. Urmând imediat actului religios al celebrării Învierii, ciocnitul și mâncatul ouălor marchează intrarea în sărbătoare, începutul acesteia. Acest act ritual deține pe tot parcursul sărbătorii primul rol ceremonial de început al meselor. „Cei ce ciocnesc ouă roșii se vor vedea pe lumea cealaltă. De aceea au să ciocnească unul cu altul cei ce se iubesc.”

„În ziua de Paști se pune într-un blid apă, un ou roșu, o monedă de argint, un fir de urzică. Cu apa se spală pe față toți ai case. Să fie rumeni și sănătoși peste an”.

„Diavolul întreabă mereu același lucru: de se mai scriu ouă pe pământ și de mai sunt colinde-n sat. Când nu se vor mai scrie ouă și nu vor mai fi colinde, atunci și el va apărea!”. În unele sate ouăle se vopseau în Joia Mare, dar și în Vinerea Patimilor, când Iisus a fost răstignit pe cruce. Legenda spune că la răstignirea lui Hristos, „Fecioara Maria a pus un coș cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe soldații care îl păzeau, iar acestea au fost înroșite de sângele Mântuitorului”.

Vinerea de Paști este o zi aflată sub semnul jertfei supreme și a răstignirii lui Hristos. Cei bătrâni „ajunează ca să le meargă bine tot anul, să aibă belșug în casă și să le ajute Dumnezeu la toate cele bune”. „În Vinerea Seacă nu se coace pâine”. „În Vinerea Mare se ocolește biserica de trei ori și se duce acasă lumânarea aprinsă. Dacă se stinge pe drum este semn rău. Cu ea aprinsă se înconjoară casa de trei ori și apoi se face semnul Crucii pe cei patru pereți ai casei, ca să fie ferită de foc.”

Toate pregătirile pentru Învierea Domnului erau terminate sâmbătă seara: „toate casele sunt curate, liniștite, așezate și văruite frumos; paturile sunt așternute cu perini și lipideie până la grindă, pe la ferestre și pe după icoane sunt puse șterguri, iar fiecare gospodină pregătea coșul cu pască, ouă, brânză și hainele cu care se mergea la Înviere”. În noaptea Învierii se făceau focuri în curtea bisericii și în cimitir, iar oamenii le păzeau ca să vadă când se deschide cerul, crezând că dacă văd cerul deschis primesc de la Dumnezeu orice ar cere. Slujba Învierii se făcea la cântatul cocoșilor. Liniștea satului era întreruptă de sunetul de toacă și de preotul care, cu lumânarea aprinsă, ieșea din biserică și chema credincioșii: „Veniți de luați Lumină!”, chemare amplificată și de sunetele clopotelor ce vesteau Învierea Domnului, clopote care nu mai băteau din Joia Mare, fiind înlocuite de toacă. „Bătăile de toacă sunt asemuite în lumea ortodoxă cu bătutul piroanelor în mâinile şi picioarele lui Hristos. Cel care bate toaca se gândeşte la cele suferite de Hristos, pe Crucea de pe Golgota”.

După slujba Învierii preotul sfințea păștile, încheidu-se astfel Postul Mare. „Toată casa merge la Înviere, căci altfel îi paște pe oameni boala și necazul”.

Duminica Sfintelor Paști, sărbătoarea centrală a calendarului festiv creștin, reprezenta în mentalitatea arhaică victoria binelui asupra răului, a vieții aupra morții. Speranța Învierii oferea crezul în „viața de apoi”, cea din împărăția Tatălui Ceresc, Învierea Domnului fiind considerată drept o încununare a speranțelor în veșnicie. Crucea Răstignirii capătă conotațiile unui „arbore cruce”, însuși Hristos devenind arbore al lumii, „axă a lumii”, ce transcede „prin moarte spre viață, prin Cruce spre Lumină”.

Iconografia creștină a Sfintelor Paști

În contextul sărbătorii Sfintelor Paști, icoanele au un loc bine definit, exprimând o tematică deosebit de complexă, care constituie un capitol însemnat al ciclului Hristologic – Patimile: suferința, răstignirea și moartea, considerate evenimente capitale din viața lui Iisus Hristos. În iconografia picturii religioase, Patimile sunt reprezentate prin următoarele momente: Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim); Spălarea picioarelor; Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor; Trădarea lui Iuda; Lepădarea lui Petru; Ecce homo; Iisus pe drumul Golgotei; Răstignirea; Coborârea de pe Cruce; Punerea în mormânt; Plângerea Domnului.

O temă frecvent abordată este Maica Domnului Jalnică (Maica Domnului Îndurerată), tematică specifică și icoanelor pe sticlă de la Nicula, deseori întâlnite în casele ardelenești din satul tradițional. Imaginea de inspirație catolică, derivată din Mater Dolorosa, reprezintă portretul Mariei îndurerate, lângă Crucifix, simbol al durerii materne supreme. În pictura icoanelor de la Nicula, Maica Domnului este înfățișată cu fața albă, mare, gravă, valorată prin umbre negre. Atât maforionul negru, cât și fondul siniliu sunt acoperite de mari trandafiri roșii. Prezența acestor lujere cu flori are rolul de a demonstra că natura este alături de Maica Domnului, îndurerată pentru patimile Fiului său. Nicio reprezentare iconografică a Maicii Domnului n-a concentrat în expresie atâta duioșie, evlavie și mâhnire ca aceea a Maicii Domnului  Îndurerată.

În istoriografia religioasă s-a considerat mult timp că profeția lui Simeon din Evanghelia lui Luca: „și prin sufletul tău va trece sabia”, se referea la experiența cumplită și durerea prin care a trecut Fecioara Maria la răstignirea lui Hristos. Acea suferință supremă amintește faptul că, dacă sărbătoarea de Paști este cea mai însemnată sărbătoare creștină, nu e numai pentru că Iisus a Înviat, ci e mai ales fiindcă Iisus a suferit! Suferința Lui, sufletească și trupească, n-a fost atinsă de nicio altă ființă și tocmai prin imensitatea acestei suferințe a fost învins păcatul omenesc. Taina suferinței și Învierii lui Iisus constituie esența creștinismului. Să nu uităm această minune dăruită nouă, credincioșilor, și să ne pregătim cum se cuvine, pentru a putea spune cu sufletul curat: HRISTOS A ÎNVIAT!

CS.III. Dr. Daniela Bălu

Director – Muzeul Județean Satu Mare

***

Bibliografie:

Bălu, Daniela, Sfintele Paști în lumea satului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Muzeul Județean Satu Mare, Muzeul  Etnografic al Transilvaniei Cluj- Napoca, 2003.

Ghinoiu, Ion, coord., Sărbători și obiceiuri. Corpus de documente, Academia Română, București, 2001-2003.

Scurtu, Vasile, Cercetări folklorice în Ugocea românească (județul Satu Mare), în ”Anuarul Arhivei de Folklor”, VI, București, 1942.