Sărbătoarea Sfântul Apostol Andrei, 30 noiembrie, coincide fericit cu ajunul Zilei Naţionale a României. Ambele date simbolizează câte un început pentru poporul român, fapt pentru care sunt decretate ca sărbători naţionale, incluse în calendarul instituţional al ţării noastre, mai mult fiind zile nelucrătoare. Astfel, când vorbim de Sfântul Apostol Andrei, gândul ne duce la începuturile creştinismului pe pământul românesc, încă în primul secol al erei creştine. Câte popoare europene, mai ales din aşa-zisele ţări civilizate din Vest, se pot mândri cu aşa ceva? Foarte puţine sau deloc.

Apoi, ziua de 1 Decembrie 1918 reprezintă începuturile statului naţional unitar român, data în care s-a desăvârşit procesul de coagulare a tuturor teritoriilor româneşti în cadrul aceloraşi graniţe, sub acelaşi sceptru al Regelui Ferdinand I cel Loial, alături de care a fost alături poate cea mai îndrăgită femeie din istoria poporului român, nimeni alta decât Regina Maria, supranumită şi „mama răniţilor”, pentru implicarea sa totală în alinarea suferinţelor ostaşilor români schilodiţi pe fronturile Primului Război Mondial.

Şi pentru că de un timp încoace, atât credinţa strămoşească, milenară, a poporului român, cât şi caracterul unitar, naţional şi indivizibil al statului român sunt atacate prin tot felul de mijloace, unele mai directe şi fără ocolişuri, altele mai subtile, lucrând la subconştientul românului de rând, m-am gândit să postez două materiale rezultate din vasta activitate a preşedintelui Academiei Române, domnul academician Ioan-Aurel POP. Materialul video este un fragment dintr-o emisiune tv, în care marele patriot şi învăţat al neamului aduce argumente prin care demonstrează că pilonii de bază ai Unirii de la 1918 au fost limba română şi credinţa strămoşească. Aici fac o mică paranteză afirmând că, din punctul meu de vedere, şi cultul greco-catolic poate fi considerat parte a credinţei strămoşeşti, deoarece unirea cu Roma din jurul anului 1700 a fost mai mult de natură administrativă, dat fiind că sărbătorile, tradiţiile, rugăciunile, slujbele religioase, inclusiv Sfânta Liturghie, au rămas în mare aceleaşi (chiar dacă în ultima vreme apar mai multe schimbări) ca la ortodocşi.

Cel de-al doilea material este un articol pe care Domnia Sa a avut amabilitatea de a ni-l încredinţa spre publicare în revista Eroii Neamului, în care aduce clarificări în ceea ce priveşte termenul de autonomie înscris printre principiile Rezoluţiei Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Desigur că ne onorează în mod deosebit încrederea pe care ne-o acordă domnul preşedinte al Academiei Române, însă dat fiind că revista va apărea doar spre sfârşitul anului, poate chiar în ianuarie 2021, credem că este oportună şi benefică, dătătoare de speranţă în vremurile tulburi pe care le trăim, publicarea pe site în această zi de sărbătoare.

Drept urmare, invit prietenii Asociaţiei Civice Tempora Satu Mare şi ai revistei Eroii Neamului, precum şi pe toţi iubitorii ADEVĂRULUI ISTORIC, să asculte şi să lectureze cu luare aminte cele spuse şi scrise de distinsul academician Ioan-Aurel POP, preşedintele Academiei Române:

Rezoluția de Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia și chestiunea autonomiei, autor: Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române

Unirea Transilvaniei cu România s-a realizat prin mijlocirea unui document fundamental adoptat de românii ardeleni, mai exact de cei 1228 de delegați ai acestor români, trimiși în mod democratic la Alba Iulia. Documentul este astăzi la îndemâna tuturor, dar continuă să rămână puțin cunoscut chiar și de aceia care îl menționează.

În ultimii ani s-a discutat, mai potolit sau mai înverșunat, despre autonomia teritorială. Această discuție a fost legată cel mai adesea de așa-zisul Ținut Secuiesc și de minoritatea maghiară, pe de o parte și de Transilvana în general, pe de altă parte. Ca argument în acest sens, al susținerii ideii de autonomie, se invocă de multe ori „Declarația”, mai exact „Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia”, adoptată la 1 Decembrie 1918.

Este absolut necesară reamintirea faptului că trăim într-o societate relativ democratică (mai democratică, în acest moment, decât odinioară și decât societățile anumitor țări vecine României, inclusiv ale unora dinspre Vest sau Nord-Vest), pe care am construit-o cu greu, cu sacrificii umane și pe care trebuie s-o apărăm cu orice preț. Or, într-o societate democratică libertatea de gândire, de conștiință, dreptul de a petiționa și multe altele similare sunt nu doar permise, dar chiar garantate de Constituție. De aceea, le este îngăduit cetățenilor români să ceară autorităților orice sau aproape orice. Cu o condiție: cererile lor să se bazeze pe Constituție, să se încadreze în legislația democratică a statului numit România și în reglementările Uniunii Europene. În acest spirit, însă, autonomia pretinsă de unele organizații din România sau din afara țării nu are nimic de-a face cu democrația și nici cu Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Să vedem de ce!

Mai întâi, termenul de autonomie, în înțelesul (interesat și adaptat) invocat de petenți, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluției respective, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească[1]) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100 000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor.

 În al doilea rând, chiar și acestor teritorii, Adunarea le-a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi s-au respectat cu strictețe, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după îndeplinirea condițiilor indicate. Cei care critică neaplicarea Rezoluției de la 1 Decembrie, „uită” o chestiune esențială: scopul principal al Adunării Naționale a fost „decretarea” unirii. Prin urmare, punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire a fost „decretată” de către cei 1228 de delegați, aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”), încredințate lor de românii în cauză. După unire, toți locuitorii, chiar și cei nereprezentați la Alba Iulia, în speță, minoritățile etnice, au aderat la actul de la 1 Decembrie și s-au recunoscut părți integrante ale României. Este drept că minoritatea ungară, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare. De aici se cuvine plecat. Nerecunoașterea actului de la Alba Iulia nu dă cuvânt celor care cer autonomia să invoce tocmai acest act, pe de o parte respins, pe de alta invocat. Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, spun orice altceva decât autonomie pentru anumite grupuri etnice sau pentru unul dintre aceste grupuri. Presupusele prevederi favorabile autonomiei sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat, știindu-se că puțini români le mai citesc azi sau, dacă le citesc, și mai puțini le pot interpreta corect. Orice intelectual român este în măsură să citească atent Rezoluția Marii Adunări Naționale și să judece singur. Adunarea pomenită – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. „Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării.

Ce se poate constata în legătură cu aceste principii? Că uneori au fost respectate aproape integral, alteori doar parțial. Astăzi, însă, maghiarii din România „se instruiesc” în limba lor, în mod gratuit și, adesea, cu burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare. Nu există program de studii superioare, la Universitatea „Babeș-Bolyai” de exemplu, cerut de maghiari care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției și de organismele statului român. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin zece doritori care să urmeze acea specialitate. Dar, în spiritul discriminării pozitive, se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii în maghiară sunt plătiți de stat câte circa 20 de profesori. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, pot veni și vin tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, studiază în România, în ungurește, pe locuri bugetate de statul român. Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă (iar unul care învață în nemțește primește de 2,5 ori mai mult) în raport cu unul care studiază în românește. Sigur, au fost și perioade mult mai puțin faste în acest sens. Dar niciodată, în România de după 1918, sistemul de educație de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricționat, în vremea comunismului naționalist (în anii ’80 ai secolului al XX-lea). Maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i pe etnicii români. Din păcate, din cauza politicii păguboase a unor lideri, această șansă este adesea pierdută, nevalorificată.

Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentați în administrație în proporție cu numărul lor, iar în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători și grefieri maghiari. Statul român asigură traducători ori de câte ori este necesar. Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în fața instanței, în mod neîngrădit, în ungurește.

Încă din epoca interbelică, minoritățile etnice au avut partide proprii, reprezentate în parlament. Când nu au mai avut, atunci vorbim de regimuri totalitare, în vremea cărora s-au desființat toate partidele, inclusiv cele românești (din 1938 și până prin 1944). După 1944, maghiarii au condus o vreme Transilvania prin „Regionala Ardeal a Partidului Comunist din România” și chiar prin „Partidul Muncitoresc Român”, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult. Azi maghiarii participă la guvernare mereu, inclusiv atunci când nu fac coaliție cu vreun partid majoritar. În Camera Deputaților și în Senat nu a fost vreodată vreo legislatură fără deputați și senatori maghiari, în proporție chiar mai mare decât cea obținută pe cale electorală. Nu există instituție de interes național, cât de cât importantă, fără reprezentant/ reprezentanți ai partidelor maghiare, de la Banca Națională a României până la Institutul Cultural Român.

Este drept că, în documentul invocat, se mai folosește odată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s-a văzut), anume în articolul al III-lea, atunci când se vorbește despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni și nu numai despre cele maghiare (calvină, romano-catolică din Ardeal, unitariană etc.), ci despre toate.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi. Firește, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecțiune. Niciodată, un maghiar nu se va simți în România precum în Ungaria, „patria-mamă”, cum le place multora să spună. Necazul este că unii lideri maghiari vor să readucă Transilvania în Ungaria (cum au avut iluzia să creadă odinioară), ceea ce nu se mai poate. Soluția este aceea de ne concentra cu toții eforturile pentru construirea eficientă și cinstită a noii Românii, în cadrul Uniunii Europene și nu aceea de a căuta nostalgii medievale, cum ar fi autonomiile teritoriale. În condițiile democrației, cetățenii români sunt liberi să nu iubească România, dar au obligația legală să o respecte. Altminteri, ei intră în coliziune cu legea.

De altminteri, „decretarea” unirii Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, decisă de majoritatea absolută a populației Transilvaniei, a fost în acord cu toate prevederile internaționale aflate atunci în vigoare și ratificată de Conferința de pace de la Paris din 1919-1920, revalidată apoi la Conferința de pace din 1946-1947, recunoscută de alte documente cu valoare juridică internațională, deopotrivă înainte și după 1989. Rezoluția de unire de la Alba Iulia este un act complex, de valoare națională și universală. În el se enunță o serie de principii general valabile, privind libertățile „popoarelor conlocuitoare”, privind egalitatea confesiunilor, votul universal, libertatea presei, libertatea de asociere, de întrunire, reforma agrară, drepturile „muncitorimii industriale” etc. Dar, trebuie precizat că Parlamentul României nu avea nicio obligație de a-l aplica întocmai și imediat în ansamblul său. Pentru moment, Parlamentul României a luat act de rezoluția menționată și a dat putere de lege decretului de unire cuprins acolo. Iar singura decizie cu putere de lege din rezoluție era unirea românilor și a teritoriilor locuite de ei (cuprinse odinioară în Austro-Ungaria) cu România, iar această decizie a devenit lege și în Parlamentul de la București. Restul erau principii, idei, recomandări, deziderate etc., bune de aplicat într-o societate democratică pe cale de a se edifica în viitor. Românii nu voiau să se transforme din asupriți în asupritori, iar acest lucru – atât cât a fost el omenește posibil – s-a respectat. Natural, ungurii din Ardeal nu s-au mai putut simți, în Regatul României și apoi în România, precum în „Ungaria istorică” (în care discriminarea era principiu de stat) și nici nu au putut renunța peste noapte la mentalitatea de stăpâni, inoculată secole la rând. Dar, dincolo de aceasta, trebuie să încetăm cu o legendă păguboasă, aceea că Rezoluția de la Alba Iulia ar cuprinde în ea principiul autonomiei (teritoriale sau de orice alt fel) pentru vreo minoritate ori pentru vreun teritoriu și că statul român nu a recunoscut și aplicat un asemenea principiu. Această idee este o contrafacere, care nu duce la altceva decât la confuzie, neînțelegere, minciună și chiar tensiune etnică.

Pe de altă parte, în cadrul rememorării semnificațiilor Zilei Naționale, s-ar cuveni făcute eforturi pentru cunoașterea în detaliu a condițiilor din 1918, a celor interne și a celor din vecini, din Cehia, Slovacia, Croația, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. Toate aceste popoare și țări din Europa Central-Orientală au reînviat în 1918 și este firesc să rememoreze acele momente fundamentale din istoria lor. Românii și-au făcut statul lor unit în concordanță cu alții și cu regulile acceptate de comunitatea internațională. Altminteri, românii nu sunt sfinți, dar nici căpcăuni sau distrugători de identități, cum sunt pe alocuri prezentați de unele minți înfierbântate. Gândind la anul de grație 1918, ne reunim de obicei, oameni și instituții, ca să punem la cale ceremonii frumoase, pertinente, cuminți, dar mai ales să publicăm volume de izvoare și sinteze, să scoatem la lumină noi mărturii de epocă, să renovăm clădiri istorice, să primenim și redeschidem muzee, să reparăm străzi care duc la cruci și la monumente închinate anului 1918, să ridicăm statui și alte imnuri de mărire Regelui Ferdinand, Reginei Maria, lui Ion I. C. Brătianu, lui Gheorghe Pop de Băsești, lui Vasile Goldiș, lui Iuliu Maniu, lui Iuliu Hossu, lui Miron Cristea, lui Alexandru Vaida Voevod și câtor altora care au lăsat deoparte orice ranchiună spre a se pune în serviciul națiunii române. În acest an este mai greu să facem asta faptic, dar gândul bun și generos nu poate să fie oprit de nimic. Este bine să fim în armonie și să funcționăm simfon și sincron, așa cum se cade la mare praznic. Democrația nu trebuie să devină un paravan pentru discriminare, deoarece riscăm să periclităm ceea ce marii bărbați de stat menționați au construit acum un secol. Iar obligația noastră de cetățeni ai României este aceea de a ocroti casa noastră comună, de a o păstra, dezvolta și lăsa moștenire urmașilor.

[1]Este vorba despre Partium sau „Părţile ungureşti” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crişana, Sătmar, Maramureş, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.

https://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2020/11/images-1.jpghttps://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2020/11/images-1-150x150.jpgadmintemporaActivitățiSărbătoarea Sfântul Apostol Andrei, 30 noiembrie, coincide fericit cu ajunul Zilei Naţionale a României. Ambele date simbolizează câte un început pentru poporul român, fapt pentru care sunt decretate ca sărbători naţionale, incluse în calendarul instituţional al ţării noastre, mai mult fiind zile nelucrătoare. Astfel, când vorbim de Sfântul Apostol...Asociatia Civica Tempora Satu Mare