În istoria învățată la școală de majoritatea celor ce am învăţat înainte de 1989 ni se spunea cam atât despre actul de la 1 Decembrie 1918: românii s-au adunat la Alba Iulia, au decis Unirea Transilvaniei cu România și gata, toate bune și frumoase, România Mare s-a înfăptuit! Păi bine, dacă a fost atât de simplu, de ce nu am făcut-o mai devreme? Adevărul e că am încercat să o facem mai devreme, ca și în cazul adunării de la Blaj din 1848, dar nu ne-a reușit. De ce am reușit în 1918 și nu mai devreme? Și în 1918, asta a fost tot? Toată lumea a fost de acord, am spus la Alba Iulia ce vrem și ne-am unit? Și, mai mult, care a fost rolul maramureșenilor în realizarea actului Unirii de la 1 decembrie 1918?

În istoria tuturor popoarelor, există momente și conjuncturi favorabile pe plan internațional, care pot favoriza îndeplinirea unui țel. Popoarele pot valorifica aceste momente, arătându-se la înălțimea clipei, sau le pot rata iremediabil, practic pot pierde trenul, cum se mai spune. Spre exemplu, un tren pierdut de români îl reprezintă momentul 1991, când am ratat unirea cu Republica Moldova.

Dar nu am ratat 1918, ora astrală a românilor, și tocmai de aceea e ora astrală, fiindcă nu am pierdut-o. Cine decide dacă pierzi un tren al istoriei sau altul, cine decide dacă ratezi momentul favorabil sau nu? Oamenii, și nu orice fel de oameni, ci liderii și luminătorii poporului. Ce am avut în 1918 și nu am avut în 1991? Astfel de lideri, de patrioți, de bărbați ai datoriei gata să sacrifice totul pentru un ideal, pentru idealul național. Gata să lumineze masele, să le călăuzească, să le inspire și să le arate spre ce trebuie să tindem, iar la nevoie să fie primii care să se sacrifice pe altarul scopului final, în acest caz unirea tuturor românilor. Spre norocul lor, românii au avut astfel de lideri în 1918, nu numai în regatul român, ci și în Bucovina, în Basarabia, și mai ales în Transilvania. Iar unii din cei mai importanți astfel de lideri au fost maramureșeni.

Să ne amintim puțin contextul istoric. După patru ani de război cumplit, în care românii au sângerat nespus de mult, inclusiv ardelenii, în urma luptelor de la Vittorio-Veneto de pe frontul italian, la care au participat inclusiv voluntarii ardeleni constituiți în regimente române formate din prizonierii luați pe front din armata austro-ungară, însuflețiți de părintele Vasile Lucaciu, un maramureșean prin adopție (Nota redacţiei: La acea dată, atât Şişeştiul părintelul Lucaciu, cât şi Baia Mare făceau parte din comitatul Sătmar, Maramureşul de aunci fiind cel numit azi „Istoric”, deci la nord de Gutin, inclusiv cel din dreapta Tisei, acum parte a Ucrainei) și s-au acoperit de glorie în bătălia de la Caporretto, în urma acestor înfrângeri ale armatelor austro-ungare, frontul s-a risipit, iar Imperiul Austro-Ungar cere armistițiu. Au fost și alte eșecuri militare, mai ales pe frontul de la Salonic, toate acestea concurând la înfrângerea austro-ungarilor. Frontul se disipează, soldații părăsesc pozițiile și pleacă spre casă, imperiul cedează. Revoluția izbucnește și se propagă în toate teritoriile stăpânite până ieri, inclusiv ungurii se revoltă și cer dezlipirea de austrieci. Revoluția a izbucnit și în Transilvania, reprezentanții autorităților sunt alungați și poporul își cere drepturile. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voievod citește în parlamentul de la Budapesta declarația conform căreia românii din Transilvania și Ungaria sunt reprezentați doar de către Partidul Național Român. În Transilvania cuprinsă și ea de revoluție, se organizează Gărzile Naționale Române pentru a menține ordinea.

Văzând că sunt pe cale să piardă Transilvania, ungurii promit multe și vin la negocieri cu fruntașii români ai partidului la Arad, în fruntea delegației maghiare fiind ministrul Oskar Jasszy, văzut ca și un moderat. Acesta propune românilor o delimitare a Transilvaniei pe baza blocurilor etnice, un lucru imposibil. Armata română pătrunsese în estul și sudul Transilvaniei ocupând zona până la cursul mijlociu al Mureșului, stabilit ca și linie de demarcație provizorie în urma armistițiului de la Belgrad, semnat între unguri și generalul francez Franchet dEsperrey, fără ca românii să fie consultați. Dar în zona rămasă sub controlul maghiar, bandele ungurești, inclusiv trupele regulate, se dedau la excese contra românilor și gărzilor naționale, au loc abuzuri, execuții sumare, violuri, omoruri în masă, (exemple: comuna Hotar, 10 noiembrie 1918, fruntașul român Moise Grec este ridicat de unguri și împușcat lângă Criș, 11 noiembrie Câmpani, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci sunt ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La Beiuș, Doloc Filimon ucis în bătaie, Stoiţa Ştefan, Rădac Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani) împușcați pe câmp, când se aflau la lucru, și mulți, mulți alții, dar și mai târziu, avocatul Ioan Ciordaș  și dr Nicolae Bolcaș, martirizați, cu ochii scoși cu baioneta și uciși în aprilie 1919, doar câteva exemple. Dar cel mai cumplit a fost cel de la Beliș, unde 44 de români sunt uciși și arși pe rug de către un detașament de pedeapsă maghiar condus de căpitanul Antal Dietrich, acest fapt real servind ca și bază pentru scenariul filmului românesc Capcana Mercenarilor. Vestea masacrului cade în toiul negocierilor de la Arad, iar Iuliu Maniu, venit de la Viena, unde a condus trupele române ce pacificaseră orașul și a coordonat românii de la Praga care au ajutat cehoslovacii să-și impună noul stat, la întrebarea insistentă a lui Oskar Jasszy ce vor românii, s-a ridicat peste masă și privindu-l direct în ochi i-a răspuns: Despărțire definitivă!

Delegația maghiară a plecat, iar fruntașii români au decis organizarea unei adunări naționale în care reprezentanții românilor să-și poată spune clar ceea ce vor, ceea ce doresc. Așa s-a născut ideea Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

S-au făcut înștiințări la care românii au răspuns cu entuziasm, alegându-și delegații cu credenționale, reprezentanții poporului din fiecare comună și ai asociațiilor. Delegații maramureșeni sunt conduși cu mare pompă și mulțime de norod, cu flori și cântece patriotice, cei din Sighet și din Maramureșul de peste deal în care cu boi până la Baia Mare, de unde urcă în tren alături de delegații din Baia Mare, Baia Sprie, Șomcuta și alte comune limitrofe. Li se alătură trenul venit din Satu Mare,  apoi trenul se unește la Jibou cu cel de la Zalău ce aducea delegații din Sălaj și sudul județului Satu Mare. Vagoanele erau inscripționate după locul de unde proveneau delegații: Marmația, Țara Oașului, Sălajul. Pretutindeni, în fiecare gară, erau întâmpinați de mulțimi cu steaguri tricolore și cântece naționale, ovații. Tot la Jibou, delegațiile s-au întâlnit și au plecat spre Alba Iulia sub conducerea lui Gheorghe Pop de Băsești, luptătorul român și maramureșean, cel care va fi președinte al adunării naționale de la Alba Iulia. Tot el, octogenarul care și-a petrecut șaizeci de ani în luptă pentru drepturile românilor din Transilvania, este autorul cuvintelor memorabile rostite la Alba Iulia: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace că am văzut slobozirea neamului meu!  Bietul badea Gheorghe, va muri câteva luni mai târziu, fără să își vadă satul său, Băsești, eliberat de armata română. Aflat chiar pe linia de demarcație, între liniile române și maghiare, când sicriul cu trupul său va fi dus spre locul de înmormântare, ungurii vor deschide foc de mitraliere asupra cortegiului. Pe badea Gheorghe nici după moarte nu îl lasă ungurii în pace! vor spune consătenii săi. Acest act agresiv are parte de o reacție pe măsură, trupele române atacă și împing linia frontului dincolo de Băseștii bătrânului luptător vreme de șaizeci de ani pentru drepturile românilor. Dar el nu a trăit să-și vadă satul eliberat de soldații români.

Știm cu toții ce s-a petrecut la Alba Iulia, știm că s-a hotărât prin voința celor 1225 de delegați și în prezența a peste 100000 de români Unirea Transilvaniei cu România. Ceea ce nu ni s-a spus este faptul că în primul articol al hotărârii de la Aba Iulia este scrisă în clar rezoluția bănățenilor ca întreg Banatul să intre în componența României Mari, chiar dacă majoritatea reprezentanților lor au fost împiedicați de trupele sârbești ce ocupau la acea vreme Banatul să participe la Adunarea de la Alba Iulia. Și așa am pierdut o treime din Banat.

Dar mai gravă este situația a două treimi din Maramureșul istoric care, deși și-a trimis reprezentanți la Alba Iulia, acest teritoriu istoric românesc a rămas în afara granițelor României Mari. Iată ce spune un martor maramureșean al evenimentului de la Alba Iulia, Ioan Bilțiu-Dâncuș, reprezentant al Sighetului, aflat chiar în fața primei tribune de unde vorbesc reprezentanții poporului, în momentul în care vin la tribună și vorbesc episcopii ortodocși și greco-catolici Miron Cristea și Iuliu Hossu, proclamând unirea românilor de la Nistru pân la Tisa: O sută de mii de români adunați în jurul tribunelor, uniți în același cuget și aceleași simțiri, cu același foc al însuflețirii, izbucnesc într-o singură strigătură: Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Măria! Poporul era beat de bucurie. Se vede că toți simțeam ca unul! Jucau, strigau, se îmbrățișau de bucurie. Numai o mică grupă înaintea tribunei striga, protesta din răsputeri, parcă ar voi să strige peste larma făcută de 100000 de oameni. Se face tăcere. Grupa mică strigă: Protestăm încontra devizei de la Nistru pân la Tisa, nu pentru aceea am venit noi din Maramurăș, de peste Tisa aici, ca pe noi să ne lăsați altora. Noi încă voim să fim uniți cu România Mare! Trăiască România Mare de la Nistru până peste Tisa! Ovațiuni nemaipomenite. Trăiască România Mare până peste Tisa! Trăiască maramureșenii! Strigă toți din toate părțile. Episcopul Cristea vorbește iarăși: De sine se înțelege, că România Mare în Maramureș va fi peste Tisa până în Carpați. Numai la Seghedin va fi până la Tisa. Aplaudente generale. Maramureșenii încă se liniștesc îndestuliți. După aceasta episcopii ambelor confesiuni se prind de brațe în semnul unirei.

Un manifest înțelept, o dorință legitimă, acea chemare a românilor de la nord de Tisa ne amintește de declarația românului transnistrean Toma Jalbă, care la adunarea ce urma să decidă unirea Basarabiei cu România a strigat: dar pe noi, românii de dincolo de Nistru, cui ne lăsați? Să fie clar, vom săpa cu mâinile noastre albia Nistrului ca românii să fie pe veci împreună. Bieții maramureșeni de la nord de Tisa, și-au ales reprezentanții și i-au trimis la Alba Iulia ca să ceară Unirea cu România, și ei au rămas din prostia noastră în afara granițelor României Mari! În ciuda faptului că reprezentanții rutenilor au depus nenumărate memorii parlamentului român pentru a rămâne între granițele României Mari! (se pot vorbi multe aici…)

Maramureșenii de dincolo de Tisa care au cerut Unirea lor cu România au fost trădați și uitați, chiar și astăzi se zbat pentru a-și păstra limba și conștiința românească. Merită să-i amintim pe o parte din reprezentanții lor de la 1918 la Alba Iulia: Ilie Filip, din Apșa de Jos, Mihail Dan din Apșa de Mijloc, George Șimon din Biserica Albă și mulți alții.

Momentul 1 Decembrie 1918 a fost și a trecut, dar situația Maramureșului, la fel ca și a vestului Transilvaniei, continua să fie problematică. Fiindcă, așa cum vorbeam, să nu credeți că dușmanii au înțeles voința românilor și s-au împăcat cu ideea Unirii. Cu toate că Adunarea de la Alba Iulia a fost un adevărat plebiscit, un referendum al populației din Transilvania. În 2008, în Muntenegru, pe atunci parte a Serbiei, se ține un referendum prin care se decide independența acestei mici provincii. Rezultatul referendumului este independența noului stat Muntenegru. Nimeni nu contestă asta. La fel ca și acum aproape o sută de ani, nimeni nu contestă hotărârea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, a fost un adevărat referendum în care românii și-au spus ceea ce doresc, unirea cu România. Și este singurul referendum major din statele create după desființarea Imperiului Austro-Ungar, și astfel este imposibil de contestat.

Revenind la maramureșeni, ei s-au arătat la înălțimea vremurilor, la fel ca toți ardelenii. Cei mai de seamă reprezentanți ai lor sunt trimiși la Alba Iulia, din toate comunele Maramureșului, care pe atunci era împărțit în mai multe comitate. Astfel, teritoriul actual al Maramureșului avea părți și în Satu Mare, Solnoc Dăbâca sau Bistrița. Dintre reprezentanții maramureșeni, am vorbit de bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băsești. Altul este Teodor Mihali, din Bocicoiul Mare, sat Prislop, fost deputat român în Parlamentul maghiar, unde elaborează împreună cu alții declarația de autodeterminare a românilor citită de Alexandru Vaida-Voievod la Budapesta. Este președinte al Sfatului Național al Gărzilor Naționale Române. La Alba Iulia este ales în prezidiu și vicepreședinte al Sfatului Național Român, după moartea lui Pop de Băsești va fi președinte al Partidului Național Român și al Sfatului Național Român, apoi prefect de Solnoc Dăbâca, primar al Clujului, ministru, deputat, vicepreședinte al Senatului României Mari. A murit în 1934.

O menționare deosebită merită un alt maramureșean care, deși nu este pomenit în cărțile de istorie, putem spune că a făcut istorie. E vorba de Ilie Lazăr, născut la Giulești dintr-o familie descendentă din mica nobilime maramureșeană. Înrolat ca ofițer în armata austro-ungară, este grav rănit în Galiția în cursul ofensivei Brusilov, împușcat în ambele picioare cu gloanțe dum-dum (explozive). Evacuat cu un tren de răniți spre Ungaria, este salvat de unchiul său, directorul spitalului din Sighet, care aici îl coboară din tren și îl tratează. Revenit pe front la conducerea unei companii de români bănățeni, tot în Galiția anului 1918, conștient de direcția în care mergea războiul, dezertează cu întreaga unitate. Sechestrează un tren cu care, după nenumărate peripeții, de exemplu la Moghilev a amenințat gărzile ucrainene că va incendia orașul dacă nu îi lasă să-și continue drumul, au ajuns la Noua Suliță, granița Bucovinei. De aici, pe jos, au intrat în Cernăuții cuprinși de anarhie. Autoritățile austriece, în urma revoluției din toamna lui 1918, nu mai aveau nicio putere, jandarmii dezertaseră sau se bolșevizaseră, bandele de ucraineni jefuiau periferiile și cazărmile părăsite, iar fruntașii români ce susțineau ideea unirii cu România erau căutați de bolșevici pentru a fi linșați. În aceste condiții, se răspândește vestea apariției în centrul orașului a unui detașament de soldați disciplinați și înarmați îmbrăcați în uniformă austriacă, dar ce vorbeau toți românește. Un domn distins se prezintă în piața centrală în fața lui Ilie Lazăr și spune: Sunt profesorul Sextil Pușcariu și am aflat că sunteți români bănățeni, așa că îmi permit a vă ruga să ne ajutați până la sosirea armatei române împotriva a câtorva sute de Ucraineni veniți din Galiția, care au intrat în Casa Națională unde au spart totul, iar pe noi, românii, vor să ne ducă ostateci. Chiar și Iancu Flondor este ascuns în Mitropolie. De altfel, au apărut asupra orașului avioane românești care au aruncat manifeste prin care se anunță că în 48 de ore armata română va intra în oraș. Ilie Lazăr îi răspunde: Sunt Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, soldații mei sunt în schimb bănățeni, am dezertat de la unitatea noastră din Ucraina cu gândul de a ne preda undeva armatei române. Sunt fericit, domnule profesor, dacă vă pot sta la dispoziție. Ardelenii se organizează și ocupă poziții defensive în zona centrală, în timp ce bandele de ucraineni, știind de iminenta intervenție a trupelor române, dar și de faptul că în centrul Cernăuțiului s-ar afla soldați români, evacuează orașul în grabă. A doua zi, Ilie Lazăr, împreună cu fruntașii bucovineni, instalează autoritățile române în oraș, el instalând primul drapel românesc pe turnul primăriei după 174 de ani. Pleacă înaintea Diviziei a 8-a a generalului Zadik ce intrase în Bucovina pentru a grăbi sosirea soldaților români în Cernăuți. Participă la spectacolul grandios oferit de populația română soldaților, apoi pleacă în Maramureș, unde se ocupă de organizarea gărzilor naționale și este trimis delegat la Alba Iulia din partea plasei Ocna Șugatag. De aici pleacă în Banatul ocupat de sârbi, apoi merge la București. Obține prin Vaida-Voievod o audiență la primul ministru Brătianu, în care insistă pentru ocuparea Maramureșului rămas în afara ariei de operații ale armatei române. Insistă foarte mult pentru Maramureșul de dincolo de Tisa, până la Hust, aducând argumente solide lui Brătianu. Acesta, alături de generalul Prezan, îl însărcinează oficial pe tânărul de 23 de ani să călăuzească unitățile din Divizia a 7-a din corpul de nord, al generalului Marcel Olteanu, la ocuparea Maramureșului.

În acea perioadă, în Maramureș era o situație apropiată de anarhie, în sensul că nimeni nu avea autoritate, în vestul teritoriului bandele maghiare își făceau de cap, iar nordul fusese ocupat și devastat de ucraineni, inclusiv Sighetul. Referitor la unguri, să ne amintim numai de masacrul de la Târgu Lăpuș, din 5 decembrie 1918.

Regimentul 14 Roman, sub conducerea colonelului Gheorghiu, ocupă Baia Mare și încearcă să înainteze spre Sighet, dar trecătoarea Cavnic era înzăpezită, iar caii slabi ai regimentului nu pot trece tunurile și căruțele. Ilie Lazăr trece singur, ajunge în Giulești, aici rechiziționează împreună cu fratele său Vasile și câțiva localnici 60 de perechi de boi cu ajutorul cărora trece tunurile și căruțele regimentului peste trecătoarea Cavnic. Sighetu Marmației este ocupat de ucraineni, Vasile Lazăr, îmbrăcat țărănește, culege informații și este decis atacul românilor. La Vadu Izei, detașamentul condus de maiorul Popovici și călăuzit de Vasile Lazăr atacă pe front, în timp ce un detașament condus de locotenentul Luca Constantin și călăuzit de Ilie Lazăr face o manevră largă pe flancul drept, interceptând la Cămara linia ferată pe care ucrainenii încearcă să se retragă. Aici cade în luptă primul soldat român pentru eliberarea Maramureșului, sergentul Iosif Gabor, rănit în bătălia de la Oituz și revenit la datorie ca să moară în fața Sighetului cucerit de români la 4 ianuarie 1919. Luptele au continuat spre vest, în lupta de la Peri căzând primul ofițer român pentru eliberarea Maramureșului, sublocotenentul Dumitru Popescu.

Ilie Lazăr a intrat în politică, alături de Iuliu Maniu. Despre activitatea sa, în 1944-1945 vine cu armata română să reinstaureze autoritățile române în Ardeal, sarcină deosebit de dificilă din cauza rușilor. Dar, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, regimul comunist l-a răsplătit cu 16 ani închisoare, mare parte petrecuți chiar la Sighet, orașul pentru care a luptat să-l elibereze. Și-a dat seama că e la Sighet și și-a anunțat colegii de suferință locul detenției, atunci când a recunoscut bătaia clopotelor pe care familia sa le donase bisericii din oraș.

A murit anonim, în Cluj, în 1976. Și el a făcut România Mare.

https://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2019/11/1-decembrie.jpghttps://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2019/11/1-decembrie-150x150.jpgadmintemporaCentenarul UniriiÎn istoria învățată la școală de majoritatea celor ce am învăţat înainte de 1989 ni se spunea cam atât despre actul de la 1 Decembrie 1918: românii s-au adunat la Alba Iulia, au decis Unirea Transilvaniei cu România și gata, toate bune și frumoase, România Mare s-a înfăptuit! Păi...Asociatia Civica Tempora Satu Mare