Anul 1940 a fost unul fatidic pentru integritatea teritorială a României, ca urmare a celor trei lovituri primite din partea vecinilor săi, sprijiniţi de Puterile Axei, care au exercitat presiuni asupra României pentru cedările teritoriale pe care trebuia să le facă. Prima lovitură a fost ultimatumul dat de URSS la 27 iunie 1940, acceptat de către guvernanţii români în 28 iunie, prin care s-a pierdut Basarabia, nordul 9 Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Acest fapt a constituit un precedent care a stimulat acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România. A doua lovitură a fost cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, ca urmare a negocierilor româno-bulgare de la Craiova, începute la 19 august 1940. Şi cea de-a treia lovitură a constituit-o Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care o parte a Transilvaniei a fost cedată Ungariei. Astfel că, în urma acestor cedări forţate, la începutul lunii septembrie 1940, România întregită nu mai exista.
Cedările teritoriale româneşti au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe şi incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu şi a cercurilor conducătoare româneşti de a angaja acţiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare naţională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deşi se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimţi treptat la toate pretenţiile revizioniste formulate.

La data de 26 iunie 1940, URSS a cerut României, printr-un ultimatum, să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în 48 de ore. Carol al II lea, la București convoacă urgent Consiliul de Coroană, poziția sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată la graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 membri din cei 27 ai Consiliului. O a doua întâlnire în aceleași zi, seara, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Restul sunt convinși că armata nu poate să reziste atacului, mai ales ca existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată. Dacă armata se mobilizează în est, ar expune țara unei catastrofe. De altfel România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei Roșii doar două săptămâni. Carol se înclină.

Kremlinul dă doar patru zile pentru evacuarea teritoriilor cerute. Vorbim despre 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar nordul Bucovinei 5.396 km și jumătate de milion de locuitori. Carol va nota în jurnal: „Mi-e rușine de mine însumi.” Este o tragedie. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă.

Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, susținute de Hitler. Germania și Italia au propus un arbitraj între România și Ungaria. Aici s-a semnat un act numit apoi de istorici Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită sa cedeze nord-vestul Transilvaniei un teritoriu de 42.000 de km pătrați cu o populație de 2,6 milioane de locuitori. Iar Bulgaria a cerut Cadrilaterul, aflat la sudul Dobrogei, cedat prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atât din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și 100.000 de km pătrați din suprafață.

Germania era interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor ţări pentru necesităţile de război. Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei au fost convocaţi la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părţilor preacceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineaţa zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniţă ajungea la doar câţiva zeci de km de ea.

Urmare a acestor pași în spate, locuitorii din București s-au revoltat. Popularitatea lui Carol s-a prăbușit. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară tragică. El devine țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Carol a rămas singurul în acest vârtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o în zece ani de oprimare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. Armata l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică s-a întors împotriva lui. La 6 dimineața, pe 6 septembrie 1940 semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare.

Din articolul ”Expulzarea locuitorilor români, strămutaţi în judeţul Satu Mare, în urma Dictatului de la Viena (1940)” semnat de istoricul Ioan Viman, publicat în revista noastră ”Eroii Neamului”, aflăm că noile aşezări româneşti constituite după 1918 în județul Satu Mare au fost, în principal, obiectul expulzărilor masive, a jafurilor, crimelor şi samavolniciilor generate de odiosul dictat, așa cum o arată imaginile de mai jos.

După intrarea lui Horthy Miklos în Satu Mare în 5 septembrie 1940,  a urmat, pe lângă încercarea de eliminare a populației românești și o acțiune de eliminare a simbolurilor românești din oraș. Primul simbol, fiind Statuia Ostașului Român, pe care cu sprijinul întregii comunități din județul nostru am reușit să o reamplasăm pe locul ei inițial din Piața Libertății, în anul 2018.