Pe fondul inițiativei grupului parlamentar UDMR, care a depus recent în parlament un proiect de lege prin care să fie acordate mai multe drepturi pentru minorităţile nationale, mai exact „regiuni de dezvoltare separate” și „autonomie specială”, care ar avea la bază Rezoluţia de la Alba Iulia din 1918, republicăm articolul cu titlul: 

Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 – între deziderat şi posibilitate,

amplă sinteză, documentată juridic de către domnul Colonel (r) prof. Sorin – Iulian FLORUŢ Cavaler al Ordinului „Virtutea Militară” cu însemne de război.

Articolul a apărut în numărul 17 al Revistei Eroii Neamului din anul 2013, https://asociatia-tempora.ro/wp-content/uploads/2017/11/EN17.pdf#page=10&zoom=auto,-47,795:

Din startul analizei documentului este de subliniat că rostul său era acela de a exprima cât mai clar hotărârea majorităţii locuitorilor Transilvaniei de a se uni cu România.

Articolul I al rezoluţiei o spune limpede:

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.”

Cu acest articol începe rezoluţia (evident, exceptând titlul acesteia) şi, după cum se poate observa cu uşurinţă, la indiferent a câta lectură, unirea cu România a teritoriilor menţionate în cuprinsul său nu este restricţionată în nici un fel, cu atât mai puţin prin impunerea anumitor condiţii. Este o unire necondiţionată, care exprima dorinţa de unitate naţională a românilor din partea administrată de la Budapesta a defunctului Imperiu Austro-Ungar.

Trebuie remarcată preocuparea adunării de a defini cât mai clar şi mai scurt posibil teritoriul pentru care era valabilă rezoluţia de unire, după care, în a doua propoziţie a articolului I, se revine cu precizarea expresă a faptului că naţiunea română are dreptul asupra întregului Banat, ceea ce însemna că ea se opunea partajării acestuia, în dorinţa de a-l cuprinde în întregime în viitoarele graniţe ale statului român. Ceea ce era îndreptăţit, pentru că, până la începutul secolului al XX-lea, Banatul nu fusese niciodată împărţit; apoi, ca expresie a anteriorităţii româneşti în Banat faţă de etnia sârbească şi, mai ales, ca urmare a excederii numerice a elementului etnic sârb de către cel românesc. Desigur, nu am omis majoritatea relativă a elementului etnic german, dar ea nu avea valoare practică în condițiile în care Banatul se situa între România și Serbia. Oricum aces element etnic, deși important din multe puncte de vedere, era produsul colonizării și nu avea o vechime mai mare de câteva generații, în timpul scurs de la pacea Passarowitz (1718), care atribuise Banatul Austriei.

Dacă întinderea geografică a Transilvaniei și Banatului este indubitabilă, Țara Ungurească pare un termen mai vag. Tocmai datorită fluidității termenului, interpretarea putea merge până la 1) extinderea maximă – adică la întreaga Ungarie, 2) înlocuirea acestei accepțiuni cu Partium, termen care este și el imprecis, deoarece și întinderea Partium a fluctuat sensibil de-a lungul timpului, 3) varianta românească Crișana și Maramureșul. În realitate, pentru cei din 1918, lucrurile stăteau mult mai simplu din punct de vedere geografic.

Adică, expresia „Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” acoperă teritorial 23 de comitate din cele peste 60 ale Ungariei de atunci, precum şi părţile româneşti ale altor încă 3 comitate, anume Cenad, Bichiş şi Ugocea (Ugocsa). Este exact teritoriul asupra căruia Consiliul Naţional Român Central înţelegea să-şi exercite autoritatea, conform ultimatumului adresat guvernului ungar în data de 9 noiembrie 1918, a cărui urmare au constituit-o tratativele româno-ungare de la Arad, încheiate fără rezultat, datorită punctelor de vedere ireconciliabile ale celor două delegaţii, cea a românilor ardeleni dorind despărţirea completă de Ungaria, iar cea a acesteia din urmă sperând să păstreze teritoriile majoritar româneşti sub autoritate ungurească până la conferinţa de pace. Dar, după eşuarea tratativelor de la Arad, autoritatea Consiliului National Român Central – după 1 Decembrie 1918, cea a Consiliului Dirigent – nu s-a exercitat efectiv pe întregul teritoriu menţionat în rezoluţia adunării naţionale ca unindu-se cu România. Forţele ungare au continuat să ocupe vestul Transilvaniei, precum şi Aradul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, până în aprilie 1919, când armata română le-a respins dincolo de Tisa, iar în Banat forţele sârbe încercau să impună autoritatea sârbească. Pe scurt, statul ungar nu numai că nu recunoştea hotărârea de la Alba Iulia (atitudine adoptată de altfel şi de o parte a etnicilor unguri din teritoriul în cauză), ba chiar s-a şi opus, inclusiv militar, aplicării ei în practică. Serbia, la rândul ei, încerca să obţină cât mai mult posibil din Banat, eventual lăsând României doar zona muntoasă a acestuia. Ca urmare a opoziţiei statelor străine, în special a Ungariei, rezoluţia de la Alba Iulia nu numai că nu a devenit un izvor de drept constituţional pentru Transilvania, ci chiar a rămas la nivelul exprimării unui deziderat de unire cu România, în spiritul dreptului la autodeterminare al popoarelor. În afara exprimării limpezi a dorinţei de unificare cu România, rezoluţia adunării de la Alba Iulia nu a influenţat evoluţia constituţională a României decât prin prezenţa aleşilor ardeleni în adunarea constituantă a României, care va adopta Constituţia din 1923.

Evoluţia evenimentelor a determinat reducerea teritoriului care se va uni efectiv cu România. Mai intâi, la conferinţa păcii, Franţa, Anglia şi Italia nu au mai dorit să-şi respecte semnăturile puse pe convenţia cu România din august 1916, pretextând că România nu mai putea invoca prevederile ei, pentru că încheiase pace separată cu Germania contrar prevederilor sârbeşti.

Desigur, în argumentarea poziţiei lor acuzatoare la adresa României, s-a omis deliberat a se lua în calcul legătura cauzală dintre încheierea păcii separate mai întâi de către Rusia, aliatul celor 3 în 1916 şi stat co-semnatar al aceleiaşi convenţii, în martie 1918. Adică, Rusia ieşise din război şi, prin descoperirea de către ea a frontului de la Marea Baltică până la Marea Neagră, a obligat România, astfel încercuită practic de Puterile Centrale, să iasă din război. Din corespondenţa diplomatică franco-rusă ştim acum (ceea ce decidenţii români contemporani evenimentelor puteau doar bănui) că, la foarte scurtă vreme după semnarea convenţiei de alianţă dintre România şi Antantă, de la vest de linia Sighet Fanţa şi Rusia îşi exprimaseră reciproc intenţia de a modifica clauzele teritoriale referitoare la viitoarea frontieră de vest a României din documentul pe care abia îşi puseseră semnătura.

La conferinţa păcii, la intenţiile unora dintre componenţii Antantei de a limita extinderea teritorială a României s-au adăugat interesele Statelor Unite ale Americii şi poziţiile divergente ale experţilor americani faţă de cei franco-britanici. Medierea dintre poziţiile experţilor americani şi cei franco-britanici a privat România de o frontieră echitabilă la vest, pentru că, prin linia de frontieră stabilită, s-a ajuns la partajarea comitatelor vestice, Satu Mare, Bihor, Arad, părţi importante ale acestor comitate au fost atribuite Ungariei. Această partajare arbitrară a lăsat multe din comunele rurale de frontieră atribuite părţii române fără pământurile aparţinătoare, care căzuseră în partea ungurească a liniei de frontieră. De asemenea, părţile româneşti ale comitatelor Bichiş (Bekes), Cenad şi Ugocea (Ugocsa) nu au fost atribuite decât parţial României, etnicii români rămaşi în Ungaria fiind ulterior supuşi unui proces concertat de deznaţionalizare. Din cauza neacordării liniei de frontieră promise în 1916 României, nici linia de frontieră din nord-vest nu a mai urmat cursul Tisei, până la 4 km aval de confluenţa Someşului cu Tisa, implicit localitatea Vasarosnameny nu a mai intrat în componenţa României, aşa cum nu au mai intrat nici Fehergyarmat, Mateszalka, Nyirbator, Nagyleta, Gyula, Hodmezovasarhely, Oroshaza, Mako si teritoriul dintre Algyo, Tisa, confluenţa ei cu Mureşul şi actuala frontieră româno-ungară. În final, conferinţa păcii a partajat Banatul, acordând Serbiei o importantă parte a acestuia, fără însă a satisface în totalitate pretenţiile sârbeşti.

Punctul al II-lea al rezoluţiei adunării prevedea o autonomie provizorie a teritoriului specificat la punctul I.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

Ceea ce s-a şi întâmplat, autonomia fiind definită din start ca “provizorie” şi stabilindu-i-se limitele temporale, adică “până la întrunirea constituantei”, instituţie care urma să decidă în continuare, la fel ca pentru toate teritoriile româneşti reunite într-un singur stat român. Desigur, datorită ocupaţiei ungureşti a teritoriului de la vest de linia Sighet – Ciucea – Zam (pe Mureş, circa 110 km est de Arad), pe acesta prevederile rezoluţiei nu au putut fi aplicate decât după eliberarea lor începând din aprilie 1919, când armata română a împins trupele ungare dincolo de Tisa.

La punctul al III-lea, adunarea naţională exprimă viziunea sa asupra principiilor care ar urma să stea la baza organizării viitorului stat român:

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3.Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

Comparând principiile pe baza cărora adunarea considera că se va adopta viitoarea constituţie a Romaniei cu ceea ce s-a materializat efectiv în textul Constituţiei din 1923, putem observa cu uşurinţă că ardelenii erau dispuşi să modifice mai profund democratic starea de lucruri din spaţiul românesc. Astfel, în viziunea lor, votul universal însemna să se acorde dreptul de vot şi femeilor, nu numai bărbaţilor, aşa cum, ulterior a stabilit constituanta. Reforma agrară „radicală” proclamată la Alba Iulia a însemnat, în România, desfiinţarea a circa două treimi din proprietatea moşierească. Nu putem şti acum cam până unde se gândiseră să meargă ardelenii şi nici ce proporţii exacte avea „reforma agrară radicală” din concepţia lor, dar prin aplicarea în Transilvania a celei din 1921, marea proprietate funciară, care era practic în totalitate ungurească, a primit o lovitură serioasă, fără ca aplicarea reformei să se fi făcut în mod discriminatoriu faţă de cei îndreptăţiţi, indiferent de apartenenţa lor etnică. Drepturile acordate muncitorimii de către România nu au fost tocmai acelea pe care statele avansate din Occident le aplicau propriei muncitorimi, dar în prevederile constituţionale au fost formulate în această direcţie.

Dacă în privinţa egalei îndreptăţiri a confesiunilor religioase şi a libertăţii confesionale autonome, principiul enunţat la subpunctul 2 al punctul al III-lea nu comportă discuţii de amploare, subpunctul 1 însă a generat o serie de interpretări a căror conformitate cu realitatea timpului este discutabilă. S-a exprimat opinia că rezoluţia ar fi un fel de promisiune a românilor ardeleni făcută „celorlalte popoare conlocuitoare”, promisiune care nu a fost respectată integral, iar de aici ar rezulta consecinţa că etnicii unguri din România nu au motive să sărbătorească 1 Decembrie 1918. După părerea mea, toţi cetăţenii români, indiferent de apartenenţa lor etnică au o singură sărbătoare naţională, aceea prevăzută de Constituţia României, dar aceasta este o altă discuţie. E de comentat sensul cuvântului „popor” utilizat în rezoluţie, mai ales din perspectiva constituantei, care a elaborat Constituţia din 1923 pornind de la ideea că statul român este creaţia poporului român, iar în acest stat celelalte etnii sunt doar minorităţi etnice, indiferent de numărul lor. Este posibil ca intenţia autorilor rezoluţiei să fi fost aceea de a demonstra că românii ardeleni, după ce sute de ani nu au fost admişi de celelalte „naţiuni” politice între stările constitutive ale Transilvaniei, adică nu li se recunoscuseră drepturi politice şi confesionale, nu au cuget duşman contra celor ce au devenit de acum minoritari şi doresc egala lor îndreptăţire prin acordarea drepturilor de care înaintaşii lor îi privaseră pe românii majoritari. Această opinie fusese de altfel exprimată în cursul evenimentelor care au dus la Marea Unire. În fond, situaţia Transilvaniei, locuită în proporţie de peste 50% de etnici români, exclude din capul locului ideea unui stat multinaţional, când celelalte minorităţi etnice, împreună, abia formau circa o treime din numărul populaţiei. Ca urmare, termenul „popoare conlocuitoare” a fost amendat de însăşi constituanta, prin neutilizarea sa în continuare. Semnificativ, acest termen va continua să fie utilizat de propaganda internaţionalei comuniste (Komintern), ce considera România un stat multinaţional, iar partidul comunist ajungea să militeze, în perioada ilegalităţii (1924-1944), pentru dreptul la autodeterminare al popoarelor conlocuitoare, până la desprinderea de statul român inclusiv. Adică se pronunţa pentru dezintegrarea României Mari!Analizând cele enunţate în subpunctul 1 al punctului III, putem constata că România a acordat minorităţilor etnice dreptul de a se instrui în limba proprie prin indivizi aleşi din etnia respectivă, dreptul de a se folosi limba minorităţilor etnice în administraţia locală, de a avea reprezentanţi din etniile respective în consiliile locale, deci de a se administra în limba proprie, cu condiţia de a folosi limba oficială în redactarea actelor acestor instituţii locale, ceea ce este o pretenţie rezonabilă în cadrul unui stat naţional unitar. Reprezentarea minorităţilor etnice în corpurile legiuitoare se face proporţional cu numărul alegătorilor din etnia respectivă şi aceste minorităţi participă la guvernarea statului prin indivizi din etniile respective. Mai mult, acolo unde minorităţile etnice nu întrunesc numărul necesar de voturi pentru a fi reprezentate în parlament, li se atribuie un loc în legislativ. Chiar şi în instanţele de judecată s-a introdus prevederea de a se putea folosi translatori acolo unde nu se cunoaşte limba oficială. În instanţe sunt şi membri care aparţin minorităţilor etnice, evident cei care sunt absolvenţi ai facultăţii de drept. Din motive de ordin practic, propunerea de a se judeca „în limba proprie prin indivizi din sânul său” este mai dificil de aplicat integral, dar, în general, principiul enunţat se aplică totuşi în măsura posibilităţilor şi în măsura acoperirii cu absolvenţi ai facultăţii de drept a ariilor judecătoreşti respective.

În concluzie, principiile enunţate la Alba Iulia în 1918 au fost integrate în Constituţia din 1923, iar constituţiile de după 1989 le-au aplicat în continuare, deci afirmaţiile referitoare la aşa zisa lor nerespectare nu rezistă unei analize pertinente.